Sub tăcerea unui cer bătrân

În astă seară, iubito, tăcerea are glas de rană,

Și stelele clipesc a dor, ca lacrimi de argint,

Iar inima-mi, un vechi ostrov pierdut în marea-ți vrană,

Te caută prin valul surd al timpului fierbinț'.

Tu ești lumina care-n vis pe gene mi se frânge,

Un glas de clopot dus de vânt prin veacuri de apus,

Și-n fiecare clipă ce-n uitare se prelinge,

Te regăsesc, pierdută-n noi, și totuși de neatins.

În astă seară, iubito, când lumea pare-o umbră rece,

Eu te cuprind în gândul meu ca-ntr-un străvechi altar,

Și chiar de vremea ne desparte și totul va trece,

Rămâi în mine ca un dor ce nu mai are hotar.

(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)

În țara-n care râsul ține loc de pâine,

Și gluma tristă-ți cade greu în minte,

Românul zice: „Nu murim de foame,

Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”

Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,

Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,

Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,

Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.

La spital iei bon, apoi un parastas,

Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.

Pe hârtie-i sacru, în real business pur,

Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.

Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,

Și facem haz cât mai avem o fală.

Suntem români —și asta nu-i o scuză,

E doar un titlu... într-o comedie confuză.

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

Am murit încet

În timp ce zâmbeam.

Nimeni n-a știut,

Părea doar că respir.

Te caut în amurgul care se frânge,

În umbrele ce dansează peste gând,

Iar inima-mi, ca vântul, se avânge

Spre tine, fără prag, fără rând.

Ești stânca ce se-aprinde în mare,

Valurile-mi se sparg de tine-n zori,

Și fiecare sărut e o dare

De stele ce se nasc printre fiori.

Mâinile tale-s crengile unei vieți

Ce tremură sub cerul meu prea plin,

Și dacă pleci, se frâng și nu se-ntorc pașii

Ca ploaia ce se stinge în destin.

Dar dragostea, nebună și fierbinte,

Nu știe să moară, nu știe să tacă,

Ea arde și-n tăcere, ca o simfonie

Ce strigă prin vene, ce nu seacă.

Poți păcăli corpul cu altă piele 

Ca un vechi voal de primăvară,

Dar sufletul cu altă inimă niciodată,

Își știe ritmul, chiar și când totul minte.

Trupul se lipește de umbre și străini 

Ca un câmp ce primește orice ploi grele,

Sufletul, destin pierdut printre miile de stele,

Știe doar inima care foscul veșnic i-a sădit.

Nu pleca de lângă focul ce-ți arde inima,

Chiar nevăzut, te-a făcut să simți ce nu știi 

Restul, sunt umbre lăsate-n voia sorții,

Pași pierduți în noapte, fără ecou, fără "ea".

And today I lost myself in an illusion

of love

Trying again to lie myself that it

doesn't hurt

I step on my thoughts and feelings

again

Wishing me a wine and a last hug...

Feelling guilty of wanting a wine

I pay you tribute every night

With hot tears I endure and sigh

For the end of the story we had.

I would like to forget everything but

I'm afraid

That longing will take over me again

And my heart will begin to groan

Torn by your lack of echo.

Îmbrățișează-mă, sărută-mă și taci

Nu am nevoie de cuvinte,

De vise vreau să mă dezbrac

Când mă ating de pielea ta fierbinte.

Îmbrăţișează-mă, sărută-mă și taci

Să gust din vinu-ți astă noapte

Și-n brațele-mi culcuș să-ti fac

Sub albe cearșafuri dantelate.

Îmbrățișează-mă, sărută-mă și taci

Alină-mi dorul cu-al tău vin

Pe buze să mi se scurgă ncet

Să mă bucur de parfumu-i discret. 

Zi de zi,declarații de dragoste sosite,

Toate-s noi pentru tine scornite,

Este dragostea noastră născocire?

Dacă da,de cine?

Zi de zi îți trimit fermecate de amor aurite cuvinte,

Doar așa depărtarea cea rece trece,

Doar așa ești aici,acum lângă mine!

Zi de zi construim o frumoasă iubire,

Dumnezeu e prezent e chemat permanent,

Când de tine când de mine,

Prin de taină blândă și șoptită rugăciune...

Zi de zi ne iubim izgonind un sfârșit ce nu vine,

Ți-am mai spus,dragostea este doar urcuș,fericire,ascensiune...

Zi de zi construim infinitul iubirii cum îl vrem,

Arhitect e de fapt Dumnezeu,

Zi de zi tu si eu...

(1 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )

Uneori când nu ești lângă mine să-ți vorbesc

Încep din gânduri să mi te adun,

Dar cum încep să mi te imaginez,

Uit ce vreau să îți spun.

Penultimul vers îmi face plăcere, dar versul dintâi

Mă face să caut o soluție măcar provizorie

Să mă asigur că te mai gândești din ceas în ceas

La o minte ca a mea, deziluzorie.

Și dacă nu te gândești eu am o soluție,

Și dor de mine să n-ai, tot o să ai măcar o fărâmă,

Ți-am scris poezia asta să te gândești la mine seara,

Mai citește o dată versul din urmă.

Ecou de mine răsună la tine-n urechi,

Și pe frunte milioane de pupici

Care ar putea fi ai tăi

Dacă ai fi aici.

Dar cum nu ești decât la mine în inimă,

În minte, în suflet, în gânduri,

Cred că o să-i împrăștii cum pot

Printre rânduri.

Asta e soluția mea când nu am cum să-ți vorbesc,

Las versurile pe rând să îți spună,

Unu, doi, trei, 100 de te iubesc,

Mai citeste o dată versul din urmă.

Și mai citește și ce urmează…

Înainte ca poezia să se termine,

Vreau să-ți spun că…

Ești cea mai frumoasă parte din mine.

Și-am încălecat pe-o căpșună,

Mai citește o dată versul din urmă.

Te port în toate cele nevăzute,

În firul de iarbă ce tremură-n vânt,

În pașii din ploaie pe drumuri tăcute,

În toate rostirile fără cuvânt.

Ești cântec de frunză pe tâmpla pădurii,

Ești scama de aur din raze de seară,

Ești pasăre-naltă, fugind de arsura

Privirii ce-n mine de tine tresară.

Te port în spinarea cuvintelor grele,

Ca pe o coroană ce nu se arată,

Ești rana ce mântuie fără să doară,

Ești setea ce spală, dar nu se arată.

Am vrut să te scriu, dar n-ai loc în hârtie,

Ești mai largă ca cerul, și-adâncă ca lutul,

Ești ființa ce trece prin carnea pustie

Și lasă în urmă tăcerea și scutul.

Dacă-ai fi o lampă-ntr-o noapte de iarnă,

Aș rupe din somn ca s-ajung să te-aprind,

Dacă-ai fi o rană, ți-aș da voie să doară,

Ca-n pielea mea ruptă să știu că te prind.

Când mă gândesc la tine, se-oprește secunda,

Nu mai curg ceasurile, doar ochii îmi plâng,

Căci nu știu ce ești, ești femeie, ești umbră?

Sau poate lumină ce-mi străbate pământul?

Tu nu ești o simplă: ești toate laolaltă,

Ești locul de care nu pot să mă rup,

Ești calea ce trece prin inima spartă,

Și încă mă ții, chiar când lumea-i abrupt.