Simt c-am pierdut-o!

Urc pe deal în sus pe o cărare,

S-o-ntâlnesc pe mândra-n vale,

Știu că a plecat s-adune mure,

Tocmai dincolo de culme

După deal sunt poienițe,

Cu-n covor de flori pestrițe,

Un mănunchi am să culeg,

Poate cu-n sărut m-aleg

Știu de valea cea cu flori,

Unde-am fost, de multe ori,

De aici vreascuri strângeam,

Pentru foc și ne-n-călzeam

Asta se-ntâmpla-n copilărie,

Valea fremătând de gălăgie,

Acum liniștea te înconjoară,

Tulburată des de croncănit de cioară

Când pe culme sus am ajuns,

Trupul de săgeți a fost atins,

Venite din îndepărtata vale,

De la ei și-a lor îmbrățișare

Pasul n-a mai mers înainte,

Gândul a zburat din minte,

În văzduh spre căutare,

În trecut și spre uitare

Cât de ușor rătăcim drumul,

Și nu mai iubim cu-adevărat,

Iar dragostea s-a dus ca fumul,

Omul trăind cu ură și-n păcat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

De ce,  oare, visul s-a dus în noapte
Când fericit eram, privindu-ți chipul,
Și nici nu m-a lăsat... să-ți știu adresa
Să te găsesc... când terminat e visul.

Pluteai, prin lanul înflorit de maci
În timp ce eu scriam un vers de dor,
Sub un copac, ferit de raza soarelui
Sperând să fiu poet, iubit... cu viitor.

Priveam cum vântul îți încurcă părul
Și-apoi coboară, dezgolind piciorul,
Mintea-mi fugea mai sus, fără rușine
Poate zărește, ce vrea...tot muritorul.

Ochiu-a zărit cum îmi făceai cu mâna
Să mă apropii și să dansăm prin flori,
Să fim, în doi, pereche de îndrăgostiți
Și pe pământ să devenim, nemuritori.

Grăbit, călcam frumoșii maci de Mai
Fără să-mi pese, că suferința-i mare,
Degrab' s-ajung la ea și poate o ating
Și cu noroc... să-i fur o dulce sărutare.

Din alergare... deodată, m-am oprit
Surprins că, nicăieri, fata nu mai era,
Am tresărit și din visare m-am trezit
Când trenul... vai, ce-amarnic, șuiera!

Ți-am pus pe buze bob de rouă

Cules pe dimineață din petale,

Pe care vreau să-l sorb, diseară

Când pași vom face-n doi, agale. 

Știm amândoi de locul minunat

Unde-ntr-o seară, ne-am întâlnit,

Și când pentru întâia oară-n viață

Al tău sărut să-l fur...am îndrăznit. 

Mult îmi doresc să ne-amintim

De clipa când m-am îndrăgostit,

Și-am început...atunci povestea

De dragoste, de Cupidon...vrăjit. 

Și aș mai vrea aici, ceva să-ți spun

Acum când anii...ne-au încărunțit,

Că te iubesc, la fel...ca-n prima zi

Și pe pământ, sunt omul... împlinit. 

Și-apoi să ne plimbăm iubita mea

Îmbrățișați, uitând de vreo durere,

Să ne șoptim... cuvinte de iubire

Și inimii să-i dăm...tot ce ne cere. 

Așa, că te invit, pe seară, pe aleea

Unde ne-așteaptă multe amintiri,

Să ne-așezăm pe banca...tinereții

Simbol în timp și martorul...marii iubiri!

Am fost și eu copil cândva

Într-un sătuc pe mal de râu,

Cu oameni iuți și gospodari

Ce cultivau cartof, porumb și grâu

De mic am fost trimis cu vaca

Și-a trebuit să dau cu sapa,

Iar mama tot mereu mi-a spus

Doar cine-nvață poartă mapa

Abecedarul l-am citit cu mama

La flacăra plăpândă de la lampă,

Și niciodată nu treceam de nouă

Gazul fiind o sursă foarte scumpă

Abia când am ajuns în clasa-patra

Noi am avut curentul tras în casă,

Și învățam cu mama pân' la zece

Apoi ea la război mergea să țeasă

Așa am învățat eu a citi și scrie

Cu multe greutăți și neajunsuri,

Și-n minte am o mie de întrebări

La care din pacate..nu am răspunsuri!

Te-aștept de-o viață...fericire

Să vii, dar încă nu s-a întâmplat,

Ba te-am cătat  în lumea-ntreagă

Degeaba, nicăieri nu te-am aflat. 

Simțindu-mă puțin cam abătut

Un chibzuit bătrân m-a întrebat?

La ce gândesc că tare-s supărat

Poate m-ajută din ce a adunat. 

Pentru moment l-am refuzat

Și l-am rugat frumos să plece,

Spunându-i că nu la el găsesc

1Vreun leac, rana să-mi vindece. 

Totuși, de mine nu s-a depărtat

Și insistent a vrut s-avem o vorbă,

La care eu cu greu am acceptat

Vociferând ..că am o mare grabă. 

M-a invitat să stăm pe-o bancă

Și cu respect mie s-a prezentat,

Surprins fiind când mi-a șoptit

Sunt fericirea...și m-ai chemat. 

Păi, te credeam s-arați altfel

Și nu bătrân cu tolbă-n spate,

Eu te vedeam o cosânzeană

De care-n viață să am parte. 

Copile vreau ca tu să știi

Că nu-ți lipsește mai nimic,

Și nu mai zi, că ești nefericit

Când eu ți-am dat..totul..de mic.

Rapid, am sărit de pe bancă

Și rușinat un pic, am mulțumit,

Că ochii minții mi i-a deschis

Să înțeleg că sunt..un fericit!

Fereastra-mi este larg deschisă

Și simt în nări aer rece de toamnă,

E frigul dimineții de octombrie

Când gându-mi e la tine doamnă

Și nu doar gândul îmi e plecat

Cu el s-a dus și dorul pentru tine,

Acum eu stau la geam și-aștept

Să-ți aud pașii, venind spre mine

Când ai plecat nu am putut să cred

Că nu te vei întoarce din nou la mine,

Și seama nu mi-am dat ce te-a durut

Nici câte supărări ai adunat în tine

Abia când singur am rămas în viață

Am înțeles ce mult și unde am greșit,

Punând accent și interes pe muncă

Uitând că unde nu-i iubire, e sfârșit

Am să renunț la egoism și la rutină

Și îmi voi face timp pentru iubire,

Știind că doar așa o-ntorc la mine

Și-n viața să trăim din nou..în fericire!

Am încercat să te creionez

Așa cum te-am cunoscut eu

Dar orcât m-am străduit 

Nimic n-am reușit.

Despre tine nu pot vorbi

Decât la superlativ.

     Sunt  lacrma ce doare

     Când plâng de neputință

     Răpus de nepăsare,

     Ucis de umilință...

Ești ora 11:12 și fiecare zi-i senină,

În fața amintirilor, dorul mi se închină

Ești ca o zi caldă, cu vânt rece,

O primăvară ce pare că nu mai trece.

Dar ce rost are vara când îngheață soarele,

Când ochii îmi ard în neant poezioarele

Scrise cu fumul din scrumiere...

În care încerc să-mi iau la revedere

De la ce anotimp trist m-ai făcut să fiu,

Și totuși, tot despre tine scriu,

lar și iar, de parcă îmi ești statuie,

Zidită-n suflet și-n inima din mine,

Amintirea ce nu vrea nicicum să plece,

Căci mă uit la ceas, mereu la 11:12...

Mi-e zâmbetul atât de trist

Și-n suflet am o gaură imensă

Căci un ultim vin ai interzis

Lăsând povestea fără recompensă.

Mi-e încă jale-n suflet

Ca doru-mi nu ai înţeles

Şi inima mi -e urlet

Înaintând pe contrasens

Mi-e arsiță de mine

Că mă beau din oglindă,

Din amintiri cu tine

Ce-n vise mă afundă.

Mi-e greu să te mai scriu

Cuvintele-mi pălesc

Când doar aș vrea să-ti fiu

Să mă îmbrățișezi.

Când mă uit eu pe fereastră,

Privesc frumosul peisaj

Luna-ncepe să-mi vorbească,

Și eu parcă te văd iar.

Stele mii și licurici,

În ele mereu mă pierd

Și te simt din nou aici.

Cu greierii încep să vorbesc

Despre cât de drag îmi ești,

Iar când iarși mă opresc

Văd cât de tare îi uimesc.

Tu mi-ești luna de pe cer,

Unica lumină călăuzitoare,

Te iubesc și cam disper,

Asta nu e de rău, oare?

Eu am alunecat înspre tine

Tu nu erai acolo...

Tu ai alunecat înspre mine

Eu nu eram acolo....

Amândoi eram două lacrimi

Ce cădeau din norii jucăuși

Purtând chipul unor îngeri,

Noi doi întrebându-ne din priviri,

Ce-i dragostea dacă nu ploaia sau vântul,

Ce ne mângâie pe obrajii plânși,

Sau poate anotimpurile ce se scurg și ne lasă triști,

Asteptând să aflăm ce-i dragostea...

Eu am alunecat înspre tine

Tu m-ai prins

Apoi tu cădeai înspre mine

Eu neexistând!

Mă întrebai dacă dragostea are și alt nume,

Numele tău ți-am răspuns....

Te vedeam undeva ca într-un vis, plângând...

Mă intrebai unde se află dragostea;

Ți-am răspuns că stă undeva în gând,

Când la tine când la mine

Când ne îmbrățișează pe-amandoi suspinând;

M-ai întrebat dacă dragostea moare,

Am tăcut pentru un timp

Apoi ți-am răspuns !

Poate că dragostea așteaptă mereu un nou început,

Dragostea este captivă într-un surâs,

Într-o speranță într-un sărut,

Chiar dacă acesta uită să vină...

Dragostea suntem noi,

Tu căzând înspre mine...

Eu căzând înspre tine!

Dragostea este o ființă născută de noi doi,

Sau doar de mine!

(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)