Poate

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
 
 
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

Oare voi mai fi vreodată îmbrățișată

Fără să simt că mi-este dor de noi?

Oare voi mai gusta din vin vreodată 

Fără să-mi amintesc de gustul tău?...

Oare o să mă suni cu suflet cândva 

Să-ți pot răspunde cu al meu?

Oare voi putea să scriu cândva un vers

Fără în gând numele să îți șoptesc?

Oare iarna ce-o port în suflet

Se va schimba în primăvară?

Oare inima îmi va mai fi la fel

Când visa un ultim vin și-o-mbrățisare?

Oare...🥲😔

05.01.2025

OneWineWoman

Unpahardepoezie 

Mă tem de multe să știi,

mă tem chiar și de mine,

de nu știu ce mă oprește

să-ți spun tot ce simt pentru tine.

Poate crezi că-mi place să-ți scriu

mai mult decât să-ți vorbesc direct,

dar adevărul este că ești atât de importantă pentru mine,

că nu vreau să greșesc.

Cuvintele-mi stau pe vârful inimii,

Vor să fie rostite în realitate, dar nu știu ce stângăcie, ce nenoroc,

îmi pune în glas tăcere

și cuvintele mi le așează la loc.

Mă tem și să rămânem doar printre cuvinte nespuse,

Și mă tem cel mai și cel mai tare,

că poate niciodată nu o să știu cum se simt…

îmbrățișările tale.

Știi… primul pas e de vină,

vreau să fac o petiție să se înceapă cu pasul doi,

cand știm deja sa mergem

amândoi.

Nu vreau sa ne mai pierdem în suferințe inutile,

și în priviri furate pe ascuns,

noi ne temem să rostim cuvinte,

dar cred că de fapt și să stăm în tăcere, eu lângă tine, tu lângă mine…

ar fi de ajuns.

Vreau sa fiu curajos

Caci asa m-a invatat Hristos

Sa slujesc celor ce ma asupresc

Si cu o vorba buna sa-i multumesc

Vreau sa fiu curajos

Iisus m-a ridicat de acolo jos

Eram un ratacit

Dar prin Hristos mantuit

De lume eram nealeasa

Dar Iisus  mi-a zis: ,,vino acasa ! ''

Curajos

Ridicat de Hristos...

Te-am pictat pe o coală de hârtie,

Te-am pictat pe o frunze de stejar.

Te-am pictat pe o lacrimă de iubire

Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.

Te-am pictat pe o gutuie galbenă

Cum este soarele pe cer.

Dulce, amăruie ca şi sărutul

Care deseori ţi -l cer!

Te-am pictat pe o rază de lumină,

Te-am pictat pe o stea.

Căci tu eşti a mea stăpână,

Te-am pictat chiar şi pe inima mea!

O să-ți spun altfel de cuvinte iubito

În loc de adio...

O să-ți sărut sânii mult prea rotunzi și moi,

Mii de îngeri să stea intre noi,

Și să cânte melodia ta populară dar altfel ,

Cu un alt indescifrabil refren...

În loc de adio să te iubesc,

Tu îmbrăcată în costum popular iar eu așa cum mă știi,

Simplu,rătăcit și pierdut..

Știu că-ți este rușine cu mine și totuși în loc de adio îți scriu un poem de iubire și te sărut,

Ca să-ți fie dor și să arzi cândva de regrete...

Să-ți amintești atunci de frumosul trecut,

În loc de adio să-ți lași gândul să fugă în Rai sau poate la mine,

De ce nu iubito noi doi un singur foc plin de văpăi

Sau de amor,

Toate să fie cum îți plac ție,

În loc de audio să fim prinși în iubirea aceea antică care nu știe ce înseamnă cuvântul sfârșit,umilință sau moarte,

În loc de adio iubirea noastră aici și acolo veșnic vie să fie,

Oare?

Sau este poate timpul lui Adio....?

(Horia Stănicel 11 feb 2025 Vasilica dragostea mea)

Mă vei căuta atunci, cândva,

Mă vei căuta tu, disperată;

Si-ți voi aduce-aminte, da,

Cât erai de curtată!

Te-apreciam și respectam,

Si-ți ofeream mai totul;

Credeam în tine si voiam,

A inimii să-ți fiu votul.

Să te iubesc și să te am,

Ca să te simți iubită;

Vai doamne ce bine eram,

Doar să fi fericită.

Si totuși tu nu te-ai gândit,

Ca roata se învârte;

Si-acuma ce te-ai osândit,

C-un suflet spre deșarte.