Orchestrarea dorului nemuritor
Când te privesc, se-nalță universul,
În ochii tăi, o lume se destramă,
Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,
Căci tu devii întreaga mea viață.
Pe pielea ta se scriu balade mute,
Un foc mocnit pe-altarul unui vis,
Iar mâinile-mi, de tine neștiute,
Te poartă-n vals spre margini de abis.
Din glasul tău se naște o orchestră,
Un cântec de vioară, plin de dor,
Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,
Ce-mi face sufletul nemuritor.
Atingerea ta arde ca o rugă,
Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,
Iar în tăcerea nopții, chiar și luna
Se-oprește să asculte căt mi te doresc.
Category: Love poems
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 19 декабря 2024
Views: 239
Poems in the same category
Îl simt...
Închid ochii si îl simt
Îl simt adânc în mine
Papilele nu se dezmint
Simt gust de fericire...
Un dor de vin imi vine
Năvalnic mă-mpresoară
Nu l-aș pierde vreodată
E dulcea mea povară.
Închid ochii și îl simt
Sa plâng imi vine de-al său dor
Un dor ce nu piere nicicând
Doar zace intr-un pahar gol.
Ii simt mirosul...o dulce adiere
Se pitește în sufletul ce îl dorește
Îmi umple paharul de poezie
De-un an visul mi-l hrănește...
Te rog
Te rog să-mi dai sărutul ce ți l-am dat odată
În viața mea de-atunci am doar furtuni și ploi
De când de tine m-am lăsat sărutată
Nimic nu-i la fel, visele-mi plâng, tristețea e in toi...
Te rog dă-mi sufletul ce ți l-am dat pe tavă
Ca mi-ai fost drag, cum n-a fost nimenea vreodată
Și am crezut naiv c-atunci când vei pleca
Imi vei lăsa ca amintire vinul și-mbrățisarea ta.
Te rog dă-mi lacrimile ce mi-au curs după tine
Căci ochii mi-au secat plângând fără oprire
În tot timpul când tăcerea-ți mi-a fost călău
Când mai speram în minuni...din nou și din nou...
Te rog dă-mi vinul ce mi l-ai promis odată
Pe când mă țineai în brațe și mă sărutai
Stinge-mi cu licoarea zeilor durerea toată
Să uit vorbele tale... ce mi-au marcat existența.
Te rog ultima oară, dă-mi totul înapoi
Tot ce-a fost senin între noi doi...în doi
Mă țin de amintiri ca frunza de vânt
Să nu mai simt că fără tine, e gol pe pământ...
Pandemie
Un an de restrictii sufletesti aproape a trecut,
Supusi am privit doar in gand si pe fereastra
Ne e dor de noi, de tot ce am avut,
Ne e dor de insasi viata noastra
S-au terminat si clipele putine din universul nostru inventat
Dar beti de dor si-n propria trufie
Credeam ca timpul ramane inghetat
Si noi le-am fi trait o vesnicie
Nu plange, nimic nu s-a pierdut
Chiar de nu mai avem nimic, nici locurile, nici timpul
Orice final e doar un inceput
Am devenit iubire pur si simplu
Desi pe veci straini, vom fi impreuna
Desi se ineca iubirea in ranchiuna
Te iubesc de la distanta, poate chiar din trupul tau
Te iubesc in ciuda tuturor parerilor de rau
De azi sa nu te mai gandesti la mine
De tot ce ti-am adus rau sa te scuturi
Ai doua vieti, ai doua inceputuri
A ta si cea ce creste-n tine.
Sa-ti fie toata viata luminoasa
Sa fii iubita cum alta n-o sa fie
Sa ai cea mai frumoasa fata
Sa-ti umple lunga viata de mandrie
N-am sa-ti cer sa ma dai uitarii
Nici eu nimic nu am uitat
In ciuda amaraciunii si durerii
Te prefer asa cum s-a-ntamplat
Cand imi va fi greu tu-mi vei fi alaturi
E simplu, doar ma voi gandi la tine
Pentru moment durerea sa-mi inlaturi…
Adio scumpa mea, ramai cu bine!
Dragoste
Într-o seară de vară...
Răcoroasă, specială,
Noi doi ne-am întâlnit
Și destinele le-am unit
Am vorbit, ne-am plăcut ,
Și cu entuziasm am început
Planuri pentru viitor ,
În care sa existăm noi doi.
Astfel 2 luni trecuse
Și dragostea noastră crescuse,
A trebuit ca să pleci,
Dar noi doi am fost puternici .
În ciuda distantei am rezistat ,
Pentru că ne iubim cu adevărat.
Iar pe zi ce trecea
Iubirea noastră aducea:
Clipe numeroase, drăgăstoase
Frumoase și prețioase!
Multe certuri, neînțelegeri
Întotdeauna multe plângeri
La toate le facem față
Încât și eu sunt șocată....
Mintea mea
Astazi sunt cu mintea cam departe
Speriat de ce ascund sub presul ei
Am incercat sa vad daca se poate
Din simplu muritor s-ajung la zei...
Ma urmareste insistent, in soapta
Ranjind haotic cand ma prabusesc
Imi da cate un strop de frumusete
Stiind din start ca n-am sa reusesc...
Departe sunt de mine si de toate
Precum un far uitat pe tarm pustiu
Privesc clepsidra ce timpul il retine
Si nu mai stiu, sunt zori sau e tarziu ?...
Păcatul omenesc
Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc,
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc,
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc,
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire...
Îl simt...
Închid ochii si îl simt
Îl simt adânc în mine
Papilele nu se dezmint
Simt gust de fericire...
Un dor de vin imi vine
Năvalnic mă-mpresoară
Nu l-aș pierde vreodată
E dulcea mea povară.
Închid ochii și îl simt
Sa plâng imi vine de-al său dor
Un dor ce nu piere nicicând
Doar zace intr-un pahar gol.
Ii simt mirosul...o dulce adiere
Se pitește în sufletul ce îl dorește
Îmi umple paharul de poezie
De-un an visul mi-l hrănește...
Te rog
Te rog să-mi dai sărutul ce ți l-am dat odată
În viața mea de-atunci am doar furtuni și ploi
De când de tine m-am lăsat sărutată
Nimic nu-i la fel, visele-mi plâng, tristețea e in toi...
Te rog dă-mi sufletul ce ți l-am dat pe tavă
Ca mi-ai fost drag, cum n-a fost nimenea vreodată
Și am crezut naiv c-atunci când vei pleca
Imi vei lăsa ca amintire vinul și-mbrățisarea ta.
Te rog dă-mi lacrimile ce mi-au curs după tine
Căci ochii mi-au secat plângând fără oprire
În tot timpul când tăcerea-ți mi-a fost călău
Când mai speram în minuni...din nou și din nou...
Te rog dă-mi vinul ce mi l-ai promis odată
Pe când mă țineai în brațe și mă sărutai
Stinge-mi cu licoarea zeilor durerea toată
Să uit vorbele tale... ce mi-au marcat existența.
Te rog ultima oară, dă-mi totul înapoi
Tot ce-a fost senin între noi doi...în doi
Mă țin de amintiri ca frunza de vânt
Să nu mai simt că fără tine, e gol pe pământ...
Pandemie
Un an de restrictii sufletesti aproape a trecut,
Supusi am privit doar in gand si pe fereastra
Ne e dor de noi, de tot ce am avut,
Ne e dor de insasi viata noastra
S-au terminat si clipele putine din universul nostru inventat
Dar beti de dor si-n propria trufie
Credeam ca timpul ramane inghetat
Si noi le-am fi trait o vesnicie
Nu plange, nimic nu s-a pierdut
Chiar de nu mai avem nimic, nici locurile, nici timpul
Orice final e doar un inceput
Am devenit iubire pur si simplu
Desi pe veci straini, vom fi impreuna
Desi se ineca iubirea in ranchiuna
Te iubesc de la distanta, poate chiar din trupul tau
Te iubesc in ciuda tuturor parerilor de rau
De azi sa nu te mai gandesti la mine
De tot ce ti-am adus rau sa te scuturi
Ai doua vieti, ai doua inceputuri
A ta si cea ce creste-n tine.
Sa-ti fie toata viata luminoasa
Sa fii iubita cum alta n-o sa fie
Sa ai cea mai frumoasa fata
Sa-ti umple lunga viata de mandrie
N-am sa-ti cer sa ma dai uitarii
Nici eu nimic nu am uitat
In ciuda amaraciunii si durerii
Te prefer asa cum s-a-ntamplat
Cand imi va fi greu tu-mi vei fi alaturi
E simplu, doar ma voi gandi la tine
Pentru moment durerea sa-mi inlaturi…
Adio scumpa mea, ramai cu bine!
Dragoste
Într-o seară de vară...
Răcoroasă, specială,
Noi doi ne-am întâlnit
Și destinele le-am unit
Am vorbit, ne-am plăcut ,
Și cu entuziasm am început
Planuri pentru viitor ,
În care sa existăm noi doi.
Astfel 2 luni trecuse
Și dragostea noastră crescuse,
A trebuit ca să pleci,
Dar noi doi am fost puternici .
În ciuda distantei am rezistat ,
Pentru că ne iubim cu adevărat.
Iar pe zi ce trecea
Iubirea noastră aducea:
Clipe numeroase, drăgăstoase
Frumoase și prețioase!
Multe certuri, neînțelegeri
Întotdeauna multe plângeri
La toate le facem față
Încât și eu sunt șocată....
Mintea mea
Astazi sunt cu mintea cam departe
Speriat de ce ascund sub presul ei
Am incercat sa vad daca se poate
Din simplu muritor s-ajung la zei...
Ma urmareste insistent, in soapta
Ranjind haotic cand ma prabusesc
Imi da cate un strop de frumusete
Stiind din start ca n-am sa reusesc...
Departe sunt de mine si de toate
Precum un far uitat pe tarm pustiu
Privesc clepsidra ce timpul il retine
Si nu mai stiu, sunt zori sau e tarziu ?...
Păcatul omenesc
Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc,
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc,
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc,
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire...
Other poems by the author
Valsul memoriei
Nu sunt singur
Te am în mine, tăcută și vie,
Un ecou de pași răsfrânți în tăceri,
Cu care pot dansa prin nemurire.
Nu e nevoie de mâini să te strâng
Memoriile te-au sculptat
În fiecare colț de suflet,
În fiecare vis uitat.
Amintirile noastre poartă parfumul
Iubirilor ce nu mor nicicând,
Un vals prin timp,
Un murmur cald în vânt.
Și chiar de-ai plecat,
Nu sunt niciodată singur,
Pentru că dansul continuă,
Cu tine, în gând.
Adevărul în spini
Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.
E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini.
O lacrimă de venin
În ochii tăi s-a stins o stea,
Iar eu, orb, te caut prin scrum,
Pe buze-ți moartea tremura
Ca un blestem rostit pe drum.
Iubirea – umbră, fum, delir,
Sau poate doar un gând,
În care mori fără să știi
Că te-ai născut în gol, în vânt.
Dar spune-mi tu, ce e iubirea?
Un vis murind, o amintire?
Sau doar un zeu ce-și uită firea
Și moare-n noi de nemurire?
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
Valsul memoriei
Nu sunt singur
Te am în mine, tăcută și vie,
Un ecou de pași răsfrânți în tăceri,
Cu care pot dansa prin nemurire.
Nu e nevoie de mâini să te strâng
Memoriile te-au sculptat
În fiecare colț de suflet,
În fiecare vis uitat.
Amintirile noastre poartă parfumul
Iubirilor ce nu mor nicicând,
Un vals prin timp,
Un murmur cald în vânt.
Și chiar de-ai plecat,
Nu sunt niciodată singur,
Pentru că dansul continuă,
Cu tine, în gând.
Adevărul în spini
Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.
E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini.
O lacrimă de venin
În ochii tăi s-a stins o stea,
Iar eu, orb, te caut prin scrum,
Pe buze-ți moartea tremura
Ca un blestem rostit pe drum.
Iubirea – umbră, fum, delir,
Sau poate doar un gând,
În care mori fără să știi
Că te-ai născut în gol, în vânt.
Dar spune-mi tu, ce e iubirea?
Un vis murind, o amintire?
Sau doar un zeu ce-și uită firea
Și moare-n noi de nemurire?
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.