Numai pe tine

Vreau sa știi cât de tare te iubesc,

Vreau să știi că numai la tine mă gândesc,

Vreau să știi că tu ești tot ce îmi doresc,

Îmi ies din minți, atunci când te privesc.

Îmi ies din minți ,că nu ești lângă mine,

Înebunesc ,nu pot fără tine,

Mi-aș vinde și sufletul din mine, 

Doar pentru o noapte cu tine.

Plictisit de povești pline de iubire,

plictisit de filmele pline cu crime,

plictisit de timpul fără tine,

lasă-mă un pic să-ți dăruiesc iubire.

Timpul fuge, cum fugi tu de mine,

stelele îți luminează a ta privire,

luna îmi ascunde copilul din mine,

visele mă fac nebun după tine.

Lasă-mă, Doamne, acolo în trecut,

lasă-mă, Doamne, că nu pot să o uit, 

ochii ei frumoși ca două stele,

zâmbetul ei ce îmi dădea putere.

Sunt rămas în trecut și nu pot să uit,

cum mă priveai lăcrimând,ca un înger blând,

și îmi șopteai pe rând, cuvânt cu cuvânt,

că îmi va fi alături pe acest pământ.

Nu mă vrei, ziceai că sunt sărac,

Nu mă vrei, credeai că nu o să-ți plac,

Nu mă vrei, și m-ai abandonat,

Dar în interior îmi e sufletul bogat.

Și sufletul îmi e gol, de tine îmi este dor,

Și stelele plâng când mă văd suspinând,

Dar tu ești departe,departe de mine,

Nu-ți pasă ce simt,nu îți pasă de mine.

Aș vrea să mă săruți fără ne-încetare,

Aș vrea să îți simt a ta suflare,

Totul e gri și culoarea dispare,

Fară tine ,totul mă doare.

Sunt rămas în trecut, încă nu pot să te uit,

Acolo voi rămâne, fiindcă mă simt mai bine,

Fă-mă, doamne, înger păzitor, 

Vreau să îi fiu alături, că îmi este dor.

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam pe Eva

Cu părul lung buclat.

Cu ochi fermecători

Şi gene languroase,

Sprâncene arcuite

Şi buze mătăsoase.

Cu gâtul graţios

Şi sân seducător,

Cu mijloc de clepsidră

Şi cel mai fin picior.

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam, femeia,

Un înger întrupat!

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Îţi mulţumesc frumos,

Că în tabloul vieţii

Ai dat şi o tuşă roz!

 Unde sunt poeții noștri
 Când corăbii în larg dispar
 Și apare în calea noastră
 Numai umbra unui far?
 
 Unde sunt poeții noștri
 Atunci când visele dispar
 Și răsăritu-i plin de nori
 Cu valuri sparte în zadar?
 
 Oare unde sunt poeții noștri
 Când aleile-s întunecate
 Și zărim prin umbre monștri
 Ce ne-ndeamnă în păcate!?

 Unde sunt poeții noștri

 Ce demult au fost uitați,

 Creionând doi ochi albaștri

 Ne-nțeleși și resemnați.

 Unde sunt poeții noștri
 Când frunzele nu pot zbura
 Iar căderea stelelor
 Strigă-n cer: -Nu mă uita!

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

Dacă aș putea aș șterge trectul,

Să nu te mai am în umbra inimii mele.

Plecând,ai luat cu tine totul,

Lăsându-mi doar amintirile grele...

Urletul tăcerii deja mă înfioară,

Iar lipsa ta în suflet îmi pune spini.

Duc o luptă înterioară,

Am devinit din nou doi străini !

Am vrut doar să mă hrănești cu a ta iubire,

Că sufletu-mi era prea flămând...

Însă tu mi-ai dăruit un ocean de durere,

Si ai plecat râzând.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Încă mai simt ecoul pașilor tăi,

În noaptea asta, pe drumul ăsta gol,

Fiecare pas mă ducea mai departe,

Dar tu, m-ai aruncat într-un rol.

Cine te crezi să faci așa ceva,

Tu, steaua mea, trebuia să fii,

Nu altcineva, nu altcineva.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Te-am văzut stând pe marginea viselor,

Dar tu ți-ai luat zborul spre necunoscut,

Eu rămân cu umbrele tăcerilor,

Și gândul că totul s-a pierdut.

Cine te crezi să faci așa ceva,

Tu, steaua mea, trebuia să fii,

Nu altcineva, nu altcineva.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Acum, mă ridic din ruine,

Dar umbrele tale încă mă-nconjoară,

Steaua mea, ai dispărut de tot,

Nu ești cine trebuia să fii.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Dar acum, steaua mea s-a stins în zori.

Cine te crezi... să faci așa ceva..

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.

Se-nvață greu să ții o mână strânsă

Când tremură sub greul unei zile,

Când dorul pare rană necuprinsă

Și visele rămân doar amăgiri fragile.

Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,

Și dragostea apasă, nu promite

Că va fi ușor, că totul e un zmeu

Ce zboară lin prin ceruri infinite.

Învață-i răbdarea și pasul în doi,

Că uneori se cade ca să te ridici.

În liniștea dintre cuvinte goi

Se nasc iertări și drumuri către „nici”.

O mângâiere poate fi o punte

Peste o prăpastie de neînțeles,

Și uneori, tăcerile mărunte

Spun tot ce inima nu a ales.

Sunt zile-n care parcă tot se rupe,

Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.

Dar dragostea, când nu e doar o luptă,

Devine sens, și rost, și adăpost.

Nu-i totul simplu — se trăiește greu,

Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.

Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor

Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.

Și dacă-n tine arde-un dor curat,

Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.

Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —

Nimic nu e mai greu… ca fericirea.

Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.

Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.

Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,

Se naște dragostea… nemuritoare.