Nu am uitat

Gândurile-mi adunate fir cu fir

Ce în versuri doresc să le răsfir,

Au muza cu care să mă luminez

Inspirația ca stihul să-l încununez.

Din vuietul suspinelor sufletești

Pe care vrei, speri să-l liniștești,

Îl acoperi cu gândul tău celest

Și ascuns în fiecare nobil gest.

Grâul să se cultive în nord-est,

Bujorii să-nflorească în sud-est

Pomii să rodească în nord-vest

Și grădinile bogate în sud-vest.

Fluviul cu marea să se-mpreune

Cu voință de-a fi pace-n regiune.

Munți și ape de străbuni vegheate

Care-n țară de Dumnezeu-s create.

Lumina orizontului din depărtare

Să fie ca o undă vie de-ndreptare

A relelor ce pe pământ se-ntâmplă,

Și care au o formă conflictuală amplă.

Să lăsăm fluviul gândului bun să fie

Esența faptelor înșiruite-ntr-o grafie,

Cu care să putem mereu reaminti

Că munți, ape și cer, nu le poți clinti.

Crezi că reala filozofie a vieții

Este să prinzi din zbor cuvinte?

Să le arunci în negura minții

Și să le folosești fără minte?

Crezi că pe oameni îi corupi

Cu vorbe goale fără-nsemnătate?

Voința lor prin fapte să o rupi

Având gânduri fără bunătate?

Nu poți feri un spirit de-adevăr

Prin jocuri necurate, artificiale.

O știre să o arunci ca un bulgăr

Rostogolit irațional în vorbe goale.

Lasă ca totul să decurgă firesc

Bazat pe fapte și un gând măreț,

Așa cum florile și pomii înfloresc

Sentiment de iubire, nu de dispreț.

Să poți avea o clipă

Muiată-n stropul fericirii,

Și să răsară un fir,

O floare a simțirii.

Apleacă-ți privirea,

Dă-mi speranțe așteptate,

Sentimentul ascuns

Al unei iubiri neuitate.

Culege lumina din stele,

Laur în patina vieții,

O umbră a bucuriei

Din ramura tinereții.

Plăcutele vise, dorite,

Leagănă o melodie

Pe firul unui gând

Ce sub sentimente adie.

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Ești prea înzestrată de Zei

Să dai valoarea pe slugărnicie,

Să schimbi virtutea-n viciu,

Sinceritatea gândului-n nemernicie

Și licuricii în negri gândăcei.

Gândirea, simțurile și voința

În mii de fărâme mărunțite,

Devin mici cioburi ale vieții

Ce vor croi îndreptățite

Obstacolul ce va-nfrunta dorința.

Strângând mereu tot firmituri,

Puterea fizică și a minții

Se vor împrăștia-n neant.

Și vei afla că bucuria vieții

Ți-apare palidă și în frânturi.

Soarele topește zăpada-n pădure,

Pământul hrănește întreaga natură

Dând viață unor tulpini să te bucure,

Ghioceii ce-anunță o nouă primăvară.

Albul acestei firave flori din păduri,

Simbol al purității vieții din natură,

Îți amintește în diferite alte moduri

Ce vie este flora și cât îi de matură.

Cu aceste creații divine, minunate

În buchețele vesele sunt împletite,

Și-n gânduri de iubire-s adunate

Ca daruri ce-n cuvinte sunt rostite.

Curcubeu, fenomen pe cerul vieții

A apărut în zori, dis de dimineață,

Și a vestit-o, ca să afle toți pueții

C-a răsărit, topind stratul de gheață.

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

La umbra ta aș vrea să stau

Cand soarele arde fierbinte,

Si inima de vrei ție ți-o dau

Că bate pentru tine și ea nu minte.

Aș vrea să îți sărut obrazul,

Și să îți mângâi ale tale pleoape,

Să pot să-ndepărtez necazul

Și să te simt cât mai aproape.

Tristețea se simte pe chipul tău

Și am aflat acum de unde vine,

Și văd că între voi este un hău

Așa că te invit să vii spre mine.

Să-l uiți pe cel ce amăgirea ți-a adus

Nu pare pe moment să fie prea ușor,

Eu mâna ți-o întind și-aș vrea nespus

De ea să te agăți și să pornim în zbor.

Sper să plutim și să uităm de lume

De vorba și răutatea fără seamăn,

Să-ți vindeci sufletul ce-a fost rănit

Iar eu să-ți fiu în zbor..al tău leagăn.

Dacă acum socoți că nu se poate

Să fii cu omul ce iubire-ți poartă,

Să știi că eu voi fi mereu pe-aproape

Să-ți dăruiesc ce altul..n-o să poată.

Bolta e plină de stele 

Si noaptea-i calmă sub ele,

Șoapte fredonez ușor 

Și te chem iubit-o ,că mi-e tare dor.

Însoțit  de lună doru-mi pribeag

Se așterne chiar la tine în prag

Să-ți păzească  în liniște somnul

Și vise frumoase să dea domnul.

Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei,

Atunci când iubirea și-a găsit casa

În adâncul ființei tale,

Ea ți-a întins mâna,

Iar tu ai strâns-o cu putere,

Ai lăsat puntea de aur să curgă,

De la bordeiul tău

Până la palatul unde-și are cuibul

Pasărea Iubirii

Și-atunci au venit

Păsările fermecate

De la Mănăstirea de Tămâie

Și-ai început să-ți cânți imnul tău,

Să te transformi,

Să luminezi, să emani fericire,

Să fii mai bun ca întotdeauna,

Da, iubirea te face mai bun

Și ai dărui tuturor celor din jur strălucire,

Îți dorești o lume cu zâmbetul pe buze,

Așa cum ți-e sufletul

Ce încălzește în jur

În timp ce focul dragostei

Și-a făcut în el casă.

Chiar și atunci când

Vântul cel năpraznic

Îți răpește Pasărea Iubirii

Ducând-o pe alte tărâmuri,

La Mănăstirea de Tămâie,

Că din nepricepere

Și slăbiciune lumească

A luat foc pielea cea de porc,

Dragostea nu piere,

Rămâne acolo în suflet,

Mereu înfloritoare

Și așteaptă până ce-o trece și ea

Munții cei fermecați

Până la capătul pămânului și-al cerului

Unde-și află locul

Mănăstirea de Tămâie,

Căci adevărata iubire se naște în inimă

Și dăinuiește și dincolo de mormânt.

(Până dincolo de mormânt, autor Ana-Cristina Popescu, IN MEMORIAM, Adrian Popescu)

În ploaie cugetez răbdător,
Lângă râul curgător,
Căutând în singurătate
Dulcea mea jumătate.

Foșnetul liniștit al frunzelor,
Aduce taina cuvintelor.
În timp ce al stelelor splendoare,
Purtându-mi sentimente arzătoare.

În lumina lunii,
Priviri profunde,
Doar sărutul să-i dea glas
Vocii sale blânde.

În ploaie să navigăm grațios,
Ținându-ne strâns de mâini,
Privind-o atent pe ea
Și zâmbetul său frumos.

Să alergăm stingheri în căutare,
Bucurându-ne de fiecare sărutare.

De ploaie să ne-adăpostim,
În iubire să plutim,
Iar când noi ne liniștim,
Secrete să ne șoptim.

Sufletele noastre se împletesc,
Un cuplu cu adevărat ceresc!

Dar tot singur hoinăresc
Și în minte mâhnesc.

Plouă și-n singurătate-mi,
Eu și mine însumi,
Stau și pătimesc,
Pe ea s-o întâlnesc.

În plină lună,
Noapte bună!

Ca nimic n-apasa anii

Peste puterea intimplarilor

Care ne tin oaspeti

Ca nimic n-apasa

Nici peste usile care se deschid oricum

Chiar daca nu mai avem chei

Simple valuri,anii

Luna ,simpla geamandura