Înmormântare

Un farmec în apus de noapte,

Sclipește amplu-n a ta pleoapă

Și amețit de moarte șoapte,

Un sentiment uitat dezgroapă.

O clipă-n care luna plină,

Se stinge într-un ritm generic,

Ca omorât de nicotină,

Să te sărut în întuneric.

Captiv în vis de realitate,

Iar urmăresc al tău atu:

Vreau să cuprind tot universul,

Căci universul meu ești tu.

Un farmec în apus de noapte,

Te face să îți pierzi privirea,

Inconștientă iar de fapte,

Te amețește-ncet iubirea.

Ne pierdem în săruturi ample,

Udați de-a cerurilor apă,

Căci noi suntem cuprinși acuma

De sentimentul ce dezgroapă.

Lacrimile ei mă-mbată-

‘n nostalgie de copil:

Palidă și neschimbată

De al vieții proiectil.

Lacrimile ei dictează

A iubirii veșnicie,

Sentimentul ce-i sculptează

În amar și poezie.

Lacrimile ei reflectă

Umbra stinsului ecou,

Nostalgia fricii noastre

Îmbibate-ntrun stilou;

Un stilou ce încă scrie

Dulcea noastră poezie,

Un stilou ce nu-ncetează

Să prezică ce urmează.

Lacrimile ei tratează,

Lacrimile ei salvează,

Lacrimile ei păstrează

Sentiment de neînvins.

Lacrimile ei cedează

Din moment ce ne-am cuprins.

Să stăm iubire-n câmp de trandafiri,

A lor mireasmă gândul să ne-adie,

Să ne-alintăm în calde convorbiri;

Să ne simțim ca-n vers de poezie.

Apusul o să stea cu noi de veghe,

Va aștepta sărutul senzual,

Se va-ntrista că-i fără de pereche,

Și ne va lumina sentimental.

O briză rece, aspră, dar umilă,

Mă va chema să te cuprind îndată,

Iar liniștea obscură și subtilă,

Te lasă de iubire invadată.

Acel moment va prelungi în veci,

Căci buzele n-or vrea să se desprindă,

Vom alerga pe-a cerului poteci,

Să ne privim sărutul

În a oceanelor oglindă.

Limba să domnească peste-al nostru plai,

Limba româneasca, vechiul nostru grai!

S-o vorbesc, s-o mângâi, s-o înnebunesc,

Căci în mine zace suflet românesc!

Să n-o dăm uitării! Să n-o evităm!

Sa ne zboare-n spirit, noi so-nfiripăm!

Să-i rănim pe toți cei care o rănesc,

Să cinstim cu toții graiul românesc!

Partea I: Geneza absolută.

Nimic, nici timp, nici întuneric,

În jur se varsă vers pe vers,

Lipsit de viață și generic,

Se naște-al nostru univers.

Un haos făr’ de chip și nume,

Materie făr’ de lăcași,

Începe-n taină să îndrume

Ai universului urmași.

Colapsuri vii și violente,

Conchid în singularități.

Lipsit de har; de sentimente:

Un univers de unități.

În solitudine deplină,

Și-n amalgam de realitate,

Într-o cadență grea, divină,

Se naște o fraternitate.

O legătură strâns croită,

Nelimitată-n timp și vieți,

De univers adânc unită

Și așteptată de poeți.

Trec ani, din mii în miliarde,

Și-apoi din miliarde-n mii,

Aceeași indivizibilitate,

Rezistă-n anarhie, rezistă-n armonii.

Partea II: Pre-geneza definitorie inițială.

E toamna lui două mii trei,

Nouă septembre, miez de noapte,

În lipsă de-un stabil temei,

În univers, materia se zbate.

O mică rază nesfârșită,

Plutește printre supernove,

Lipsită de culoar și conduită,

Dărâmă-n matematici și in slove.

E-acea fraternitate uimitoare:

Se-ndreaptă-n deviere spre Pământ,

Dar în decelerare arzătoare,

Se-aude parcă suspinând.

Micuța unitate se divide

În două mici particule de stea,

Din care una scade în orbite,

Iar cea de-a doua, tot pe loc stătea.

Particula ce orbitează,

Se mișcă-n lipsă de recul,

Pe când cea ce staționează,

Formează parcă un tumul.

Și fracțiunea orbitantă,

Se-ndreaptă brusc către Pământ,

Iar cea stabilă și restantă,

Se-aude-n hohote plângând.

Partea III: Geneza definitorie inițială.

E ora trei, două minute-amare,

Pământul naște un copil,

Ce parcă ar fi vrut să zboare:

Dădea din mâini ca un debil.

Plângea umil, dar nebunatic,

De parcă dragostea-și pierduse,

Iar al său plâns tot mai sălbatic,

Ore întregi se menținuse.

Și totuși plânsul s-a sfârșit,

Băiatul soarta-și acceptase,

În starea-și vagă prăbușit,

Nici lacrimă nu-i mai rămase.

Trecut-au luni, doișpe-exact,

Copilu-un anișor avea,

Era chiar ziua lui de fapt,

Dar încă nu putea mergea.

Jucându-se pe-afară cu copiii,

Ceva în inimioară-l înțepă,

Și amețit de tainele prostirii,

În piciorușe brusc se ridică.

Copilul agitat și nebunatic,

Prin curte, în neștire tot aleargă,

Pân’ se oprește brusc ca un lunatic,

Și cerul vrea cu ochiul său să spargă.

În ceruri iar materia se zbate,

Particula ce-n taină aștepta,

Printre steluțe vii și variate

Înițiază tandru-a se mișca.

Se aranjează molcom în orbite

Și răbdător așteaptă suspinând,

O rază fină spre Pământ emite,

Copilul prinde-un zâmbet slab și blând.

Partea IV: Geneza definitorie finală.

Și iarăși luni trecut-au în neștire.

Nouăsprezece martie, două mii cinci.

Într-o măiastră, amplă strălucire,

Particula se-așterne în pelinci.

Coboară agresiv și nebunatic

Spre noul și eternul ei lăcaș,

Și într-un ger târziu, primăvăratic,

Se naște pe Pământ un nou urmaș.

O firavă și gingașă copilă,

Frumoasă ca o zână din povești,

Drăguță, zâmbăreață și umilă,

Că dac-o vezi n-ai cum să n-o iubești.

Partea V: Izolarea spațio-temporală.

Și uite că acum în univers

Steluțele ajuns-au pe Pământ,

Necunoscute-n spațiu și în vers,

Și neștiind de-al lor discernământ.

Și anii tot se surpă-n nicăieri,

Prezentul e concis, dar relativ,

Cuprinși de fericiri și de dureri,

Copiii viețuiesc rezumativ.

Striviți de izolare reciprocă,

Nici nu știau de ce li se urma,

În existență grea și univocă,

Drumul comun stătea a se forma.

Partea VI: Drumul comun. (Trecere la persoana I)

Și în sfârșit te-am întâlnit pe tine,

Fără să știu că te-am iubit mereu,

Delimitați de-a timpului cortine,

Am sfărâmat al nostru separeu.

Am revenit iubire iar acasă

Și ne-am iubit cuminte și deplin.

Atât de firavă, atât de grațioasă,

Că mă topesc în ochiu-ți cristalin.

Ești inima ce-mi bate în orbite,

Un helix în al nostru ADN,

Un satelit în nopțile-mi umbrite,

Prestigioasă ca un OZN.

Și te-am iubit în neștiință aspră,

Inconștient de-al nostru sentiment,

Dar să-ți admir iubirea ta măiastră,

O viață nu-mi va fi suficient.

As vrea sa am o relație dar

Dacă nu o sa îmi ofere liniște?

Dacă o sa ma părăsească la cel mai mic nerv al meu?

Dacă o sa ma chinuie gândul la persoana care am iubit-o cel mai mult? 

Dacă o sa vreau sa ma întorc înapoi la el?

Dacă o sa ajung sa înșel cu gândul, cu privirea și cu sentimentele mele?

Dacă s-ar întâmpla toate astea as fi eu cel mai mare inamic al meu... Dar poate ca sunt deja

Poate ca sunt cea mai proasta persoana pe acest pământ?

La cum ma poate orbi și distruge 

Cum poate sa facă din mine un înger 

Un înger care e orbit de atâta dragoste, de atâta fum de la focul care arde în inima lui

Care ar putea sa primească în casa ca să ajute orice persoana care are nevoie de ajutor

Care nu ar putea nici în gând sa însele oamenii

Sau as putea fi un demon

Care ar fi impulsiv și fără principii

Fără motivația de a face orice

Atunci empatia mea s-ar evapora

Și as putea sa fiu cea mai îngrozitoare persoana de pe acest pamant

Dar în final pana la urma totul depinde de mine și de ce cale vreau sa aleg, drumul bun sau rău? 

Sa trec peste și sa aleg partea cea mai buna parte din mine și un viitor strălucit? 

Sau sa aleg sa fac rău lumii, inclusiv mie? 

Cred ca prima opțiune ar fi cea mai buna 

Pentru ca as ajung în final împăcată cu mine insumi

Dar în a doua opțiune as putea sa dau toți demonii afara sufletul meu iar atunci n-as rămâne cu nimic, doar cu un regret profund și cu dorința a dispărea de pe acest pământ vulnerabil și bogat dar si sărac in același tmp

Probabil eu sunt diferita de majoritatea oamenilor pentru ca altfel nu mi-aș putea exprima cum poate dragostea sa facă din mine ființe diferite și alții pot trece peste ea fara tristețe ci doar cu un zâmbet ca ar putea alege sa fie împreună cu o persoana cu un chip mai frumos decat precedenta

Suntem o floare crescută din minciuni,

Cu petale scrise-n sânge și regret,

Ne sărutăm ca doi nebuni frumoși

Ce-și semnează moartea cu un vers discret.

Iubirea noastră e un zeu bolnav

Ce ne promite rai, dar dă infern,

Ne rugăm unul altuia în tăcere

Și ne ucidem blând, etern și ferm.

Aș vrea să te iubesc fără otravă,

Fără colții dulci ai unui vis stricat,

Dar tu ești focul care cere rugăciuni

Și eu sunt rugul care vrea să fie ars, curat.

Probabil că te-ntrebi

De ce te tot privesc,

Fiindcă nu ştiu iubito

Şi mâine de trăiesc.

De ce te alint întruna

Aşa stăruitor,

Fiindcă orice-i posibil

Şi poate mâine mor.

Şi mă întrebi surprinsă

De ce de tine scriu,

Fiindcă mă tem ca mâine

Să nu fie târziu...

Vreau doar să mă asigur

Că mă comport cu tine

Ca şi cum niciodată

Nu va mai fi alt mâine.

Noi azi am uitat fiecare atingere 

Fiecare glas, fiecare îmbrățișare din trecut

Noi azi am uitat fiecare chip

Fiecare mângâiere, fiecare miros de parfum 

Noi azi am adunat o colecție infinită de amintiri

De momente, de sărutări pe umerii goi 

De acum și pentru veșnicie 

Vom alătura fiecărui cuvânt prenumele NOI

În seara asta numai tu,

Nici cerul să nu mă asculte,

Gândindu-mă la chipul tău,

Ți-aș spune atât de multe…

Ți-aș spune cât de mult te ador,

Că fără tine toamna nu știe,

Că frunzele-n picajul lor,

Renasc în ochii tăi… pe vecie.

Ți-aș spune că ești cea mai frumoasă,

O vară, o nebunie,

Ești cea mai drăgălașă din lume

Și cea mai dragă mie.

Și-aș continua să-ți tot spun, 

Dar ochii-mi clipesc tot mai greu

Atât îți mai spun, tu ești locul,

Cel mai aproape de-un curcubeu.

Și dacă timpul s-ar duce

Și valurile vieții te-ar smulge,

Te-aș regăsi în curcubeu,

În vară, în toamnă, în frunze.

Vreau să stăm în pat, aici
Să stau lângă tine, drept
Inima să ți-o veghez
Vreau doar liniște și pace
Să-ți aud inima cum bate
să mă joc cu părul tău vâlvoi
să te mângâi pe al tău obraz
Spune-mi tu oare, dragoste
e lucru adânc sau o normalitate?