Dacă lumea asta mare,

          Narcisistul, în a lui viață 

Doar pe el se pune în față 

Dacă un râu azi a gândit 

Mâine l-a și înfăptuit 

Că e cu gura,sau cu fapta

Într-o zi, își v-a lua răsplata.

     Cel ce are suflet hăd 

Numai rele îi vin în gând 

Nu gândește în credință 

Că provoacă suferință,

Celui pe care -l hulește 

Și numai de rău vorbește.

   Pentru că are suflet de tăciune 

Totdeauna primul, doar pe el se pune 

Crede, că el le-ar ști cumva pe toate 

Și fără el,nimic nu se mai poate.

Nu știe, că omul a fost lăsat de Dumnezeu,  

Să facă bine dacă poate, și nu rău.

    Citească în cărțile sfinte 

Și apoi să țină minte 

Că răul ușor se face 

Dar lui Dumnezeu nu-i place 

Și la el îl v-a întoarce.

   Fetița dintr-un sat de munte 

Cu ochii verzi și părul bucle,

Avea căsuța undeva în vale 

Pe unde curge o gârlă mai agale.

Când ploua tare venea învolburată 

Și mai mușca din mal câte-o bucată 

Privea mereu îngrijorată 

Și se ruga ca ploaia, să se oprească îndată.

    Vara mergea cu vite la păscut 

Pe locuri cu iarbă grasă, numai de ea știut.
 
Pe izlaz și prin pădure 

Culegând la fragi și mure 

Le înșira apoi pe rând 

Le purta cu drag la gât.

Prin iarbă desculță alerga,

De nimic nu se temea;

Nici de pădurea cea deasă 

Nici de jivine,care în cale puteau să-i iasă.

   Când începea o ploaie zgomotoasă 

Pleca ușor cu vitele spre casă.

Era ploaie de vară, cu fulgere și apă multă 

Și nu avea unde să se ascundă 

Apa curgea din rochia ce se lipise de al ei trupșor 

Iar ea mergea înainte, îndemnând vitele de zor 

Știa că trebuie ca să ajungă acasă,

Să bage vitele în grajd iar ea , să se usuce și să stea la masă.

       În zori de zi frumoasa lămâiță 

Își scutură și își resfiră a ei rochiță,

Plină de flori frumos mirositoare 

Te fascinează cu a lor splendoare 

Micuțe, gingașe, delicate 

De multe alte flori invidiate.

       De trandafirii cei înmiresmați 

Ce spun că sunt, frumoși și colorați.

Zambilele cu florile în ciorchin 

Se laudă cu al lor miros divin.

Nici liliacul,nu se lasă mai prejos 

Cu florile lui albe, albastre și chiar roz .

        Bujorul vrea să pară mai nepăsător 

Dar răspândește mirosul lui îmbătător.

Narcisele, micuțe și rotate 

Nicicum nu vor să fie date deoparte 

Și strigă cu toate într-un cor 

Noi,avem cel mai suav parfum mirositor.

         Parfumatul mărgăritar,le șoptește încetișor 

Toate suntem frumoase și cu parfum îmbietor 

Și în grădina asta parfumată 

Putem trăi cu toate laolaltă .

   N-are frunze în el pomu 

Câte fețe are omu 

Astăzi îți vorbește bine 

Iar mâine, lovește în tine.

  Acum stai cu el la masă 

Îi spui tot ce ai în casă 

Și de bine și de rău 

Îl crezi prietenul tău.

  Te milește în fața ta 

Dar în minte e altceva.

N-are inima curată 

Că mintea -i încețoșată 

Te bârfește pe la spate 

Cu dușmanii tăi de moarte.

  Ai grijă și i-a aminte 

Să nu te încrezi în cuvinte 

Prea bine meșteșugite,

Că mulți care -ți sunt alături 

Stau, doar pentru interesuri

Și de ai căzut la pământ 

Îți mai dau și ei un vânt.

      Nori plumburii, întunecă pământul 

Se înclină pomii, parcă ar vrea să atingă cu crengile 

pământul 

Un fulger, brăzdează cerul înnorat

Și tunete se aud neâncetat.

   Albinele prin flori sunt încărcate 

Și caută să plece cât mai poate.

Păsările,speriate ciripesc 

Să se ascundă se grăbesc.

    O ploaie zgomotoasă se pornește 

Și mătură în cale ce găsește.

Pe acoperiș se aude grindina căzând 

Iar frunzele cad rând pe rând 

Se amestecă cu grindina căzută 

Și curtea se umple cu apă, din ce în ce mai multă.

De ce te grăbești copile 

Când acum e cel mai bine 

Vrei să crești mare mai iute 

Și ceri vrute și nevrute 

Ai mâncare,ai căldură,

Ai și tată, ai și mumă 

Dar nu prețuiești deloc 

Viața asta de boboc.

Viața frumoasă de-acum

N-o mai întâlnești nicicum 

N-ai grija zilei de mâine 

Că n-ai cu ce lua o pâine.

Trec anii fără să -ntrebe 
 

Și te treci fără de vreme.

Acum nici o grijă n-ai 

Decât joacă, mofturi,trai

Căci părinții fac ce fac

Să-ți fie mereu pe plac .

Singura ta datorie 

E să înveți o meserie 

Mergi la grădiniță, școală,

Și crezi că e o corvoadă.

Acum viața e ușoară 

Și nu simți cum timpul zboară 

Și de vrei și de nu vrei 

O să treacă anii tăi,

Trec anii copilăriei 

Ca și floarea păpădiei.

Te trezești tătic,

Și atunci ai vrea să fi mic.

Îngăduie -mi o șansă 

Și nu vei regreta;

Inima mi-e arsă 

Din absența ta.

Viața mi-e pustie,

Fără tine,nu exist.

Sufletul în ploaie 

Se prelinge trist..

Făptura ta, iubire 

O culeg din lacrimi,

Dulcele meu mire

Năzuit de patimi..

Îți mai aduci aminte;

În genunchi mă implorai,

Cerșeai sub jurăminte 

Trupu-mi fără grai..

În brațe te-am cuprins,

Te-am sărutat fierbinte,

Cu patos reaprins 

Din simțurile frânte...

Trimite tu inima ta

S-o țin in noaptea mea aprinsă ,

Să bată în bezna din mine 

Ca o rană dulce, neatinsă. 

Trimite tu privirea ta

Să o mai văd  în dimineață ,

Să-mi lumineze inima 

Și sa mă umple de speranță 

Să-ți spun ceva ,tu suflet neâmplinit,

Neliniștit de gânduri și de griji

De vise care s-au pierdut ,s-au stins ,

De câte strânse pe întreg parcurs .

Ai adunat în piept atâtea doruri ,

Frânturi de clipe ,visuri spulberate ,

Ai râs cu toți ,dar plân-ai în pridvoruri

Cu lacrimi neștiute ,îngropate .

Te-nalți și cazi,te lupți cu neputința 

Căutând  speranța -n miez de noapte 

Iar ziua ,porți o masca a credinței 

Dar inima  îti striga printre șoapte .

Și -ai vrea sa fie toate altfel mâine ,

Să simți că zbori ,sa poți să ierti ușor ,

Dar astăzi ești doar umbra de sub tine 

Și lași în spate urme de amor .

Doar după ce murim ne fac icoană,

Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,

Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,

Să ne sărute fruntea tuturor.

Când încă eram vii, eram uitare,

Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,

Dar moartea dă iubirii o cărare,

Pe care-o calcă toți, cu amintiri.

Atunci suntem eroi fără de vină,

Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,

Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,

Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.

Ce trist e să primești flori fără viață,

Când trupul doarme-n liniștea de humă.

Iubiți-mă acum, cât sunt aici,

Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.

Căci viața e o lampă ce se stinge,

Iar focul ei cu vântul se topește,

Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,

Nu după ce destinul mă sfârșește.

E-un nor ce se adună-n prag de seară,

Un val ce lovește malul tot mai greu,

Un dor de liniștea pierdută iară,

Când tot ce ai în suflet e prea greu.

E-o umbră-n ochi, o flacără stinsită,

Ce-a ars cândva, dar nu mai are foc,

O vorbă care doare, nerostită,

Un vis ce s-a pierdut în colț de loc.

Supărarea-i o frunză ce se duce,

În vântul rece al unei toamne gri,

E-o teamă care sufletul apuce,

Și te oprește uneori a mai zâmbi.

Dar sub povara ei se-ascunde-o cale,

O șansă de-a-nvăța ce-nseamnă rost,

Căci supărarea, chiar dacă e mare,

Te face să înțelegi ce ai avut și nu a fost

Te chem, te chem, și știu că nu mai poți veni...
Iubirea noastră nu-i blestem, dar ei nu vor să-ți fiu, să-mi fii…
Mereu ai spus că ai vrut pe cineva care să-ți scrie
Eu te iubesc, dar n-am cum să-ți trimit această poezie.

Sper s-o găsești și sper s-o vezi
Când ei îți iau și dreptul să m-auzi...
Sper să mă simți, sper să mă crezi
Și cât nu sunt, să nu mai plângi...

Nu vreau să crezi că m-ai pierdut
Că te-aș putea privi altfel
Că tu m-ai iubit așa mult...
Eu cum să nu-ți rămân fidel?”

Te rog să nu te sperie timpul
N-o să te las să treci ca el,
Și crede-mă, nu e sfârșitul
Nimeni nu poate lua ce vrem.