Author sofia_245

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

În noapte simt cum treci

Printre picuri reci,

Cu starea ta de toamnă 

Încerc să rămân calmă...

Te afunzi în foșnet de frunze

Uscate,pătrunse 

De frig, de uitare

Aștepți o schimbare 

Te privesc de departe

Printre frunze uscate

Totul e apăsător și greu

La fel ca sufletul meu

Toamna afară, toamnă în mine,

Mă apasă iarna ce vine

De ce nu mi-ai spus astă vară

Că totul se stinge și o să doară?

Rece timpul, rece și tu

Te așteptam, dar acum nu...

Te mai aștept la primăvară 

Te mai aștept ca în prima seară..

Credeai că timpul există ?

Nu!

Timpul este doar o amăgire;

Idee fixă lipsită de ființă,înțelege!

Tu și cu mine suntem timpul!

Noi ardem,suntem viață;

Eu te respir pe tine,

Tu ești timpul meu,

Iar tu mă respiri pe mine

Eu sunt timpul tău!

Noi existăm perpetuum

Chiar dacă se zice că timpul ne trece,

Noi suntem aici și acolo,

Dincolo de zidul de care nu se vede Adevărul!

Creatorul ne iubește prin fiecare culoare dăruită,

Prin foșnetul copacilor sau prin glasul păsărilor,

Simte asta!

Spatiul este doar sclavul pe care călcăm,

Timpul este doar imaginația care se plimbă

Purtată de-un secundar de ceas!

Eu sunt ora,tu ești minutele,

Secundele sunt dragostea,

Ritmul,pulsul,inima!

(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,

În suburbii indolent se agită,

Zilnic consumă a lumii otravă,

Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.

Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,

Sunându-şi mama retoric în mormânt,

Cad anotimpuri peste casa-n ruine,

Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.

Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,

Îşi muşcă pâinea înăcrită,

Pe soartă n-are pic de ură,

Şi calea lui e infinită.

Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,

Iar vântu-i şterge lacrima uşor,

Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,

Simţindu-se până în zori nemuritor.

Când ultimei vorbe sorocu-i venise,

Pe buzele-i de un roşu carmin,

Două silabe în sunet sunt prinse,

Şi el rosti cu putere: Amin!

Pe pagina uitarii
ramii cuprins din carte.
Si printre rinduri rare
devii ca un pustiu.

Tu nu trezesti in mine
furtuna si nici valuri.,
nici nu mai esti motivul
ascuns sa te descriu.

 

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.