Author Istrate Giulia

Total 3 creations
Registered on 7 декабря 2023
Random creations :)
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Transparența
Iubitul meu cu chip de înger,
Pari din exterior un fulger.
Dorul care mă cuprinde,
Nu accepți că e pentru tine..
În urma unei concluzii,
Nu înțeleg sensul furtunii.
Așteptarea și dorul meu,
Chemarea la îngerul meu..
Eva
O lumină violetă pătrunde tot și, în special,
tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente
uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.
Această lumină este o culoare, ce împodobește
urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;
un cântec violet ascuns în taina sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după
dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot
ceea ce strălucește nu este doar aur în universul
ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață
cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge
din nou până când acesta se crapă ; a mușca,
remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se
hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie
de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de
lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate
lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație
de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un
cavou în care zace o puritate primară, puerilism.
Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură
din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;
sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie
sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;
crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă
pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,
verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~
fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei
este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.
Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care
îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.
Poezie de Marieta Maglas
CROCHIUL UNUI ȘOTRON
Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:
Mă învăluie timpul de ieri
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m-a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire…
De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.
Din nopți cu amintiri nestinse
Am adunat multe vise
Din ele să modelez aș vrea
O LUNĂ,
LUNA mea
Unde praful de stele
Să cadă peste sufletul selenar
Plin de tăcere
Plin de mistere …
Pe raza ochilor
Aș vrea să te trimit
Pe tine prietene,
LUNA
Să mi-o copilărești
Străbătând visul învălurit
Până la stele
Iar mâna încolăcită
Pe mana ta, să mă ridice
Până la tine
Prietene din copilărie
Redevenind copii
S-alergăm după jucării din stele
Și LUNA să ne fie
Protectoarea viselor rebele
Pe-al ei altar
De vise neîmplinite
S-aduc ofrandă
Păpușa de pluș
Și-o fărâmă din șotronul
Frumos desenat
Pe asfaltul dintr-un parc,
De te tine prietene
Desena cândva
Pentru mine...
Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.
Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunze care cad
Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
stihuri diamantine //1
fluture
rătăcitor îmbietor
frământând visând cântând
pe neatinsele țărmuri poetice-
iubind tulburând sclipind
năbădăiosul înflăcăratul
avânt
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Transparența
Iubitul meu cu chip de înger,
Pari din exterior un fulger.
Dorul care mă cuprinde,
Nu accepți că e pentru tine..
În urma unei concluzii,
Nu înțeleg sensul furtunii.
Așteptarea și dorul meu,
Chemarea la îngerul meu..
Eva
O lumină violetă pătrunde tot și, în special,
tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente
uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.
Această lumină este o culoare, ce împodobește
urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;
un cântec violet ascuns în taina sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după
dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot
ceea ce strălucește nu este doar aur în universul
ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață
cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge
din nou până când acesta se crapă ; a mușca,
remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se
hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie
de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de
lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate
lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație
de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un
cavou în care zace o puritate primară, puerilism.
Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură
din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;
sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie
sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;
crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă
pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,
verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~
fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei
este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.
Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care
îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.
Poezie de Marieta Maglas
CROCHIUL UNUI ȘOTRON
Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:
Mă învăluie timpul de ieri
Cuibărit în a mea copilărie,
Încă zglobiu, nu m-a părăsit
Vrea răsplătit în clipe de-amintire…
De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.
Din nopți cu amintiri nestinse
Am adunat multe vise
Din ele să modelez aș vrea
O LUNĂ,
LUNA mea
Unde praful de stele
Să cadă peste sufletul selenar
Plin de tăcere
Plin de mistere …
Pe raza ochilor
Aș vrea să te trimit
Pe tine prietene,
LUNA
Să mi-o copilărești
Străbătând visul învălurit
Până la stele
Iar mâna încolăcită
Pe mana ta, să mă ridice
Până la tine
Prietene din copilărie
Redevenind copii
S-alergăm după jucării din stele
Și LUNA să ne fie
Protectoarea viselor rebele
Pe-al ei altar
De vise neîmplinite
S-aduc ofrandă
Păpușa de pluș
Și-o fărâmă din șotronul
Frumos desenat
Pe asfaltul dintr-un parc,
De te tine prietene
Desena cândva
Pentru mine...
Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.
Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunze care cad
Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
stihuri diamantine //1
fluture
rătăcitor îmbietor
frământând visând cântând
pe neatinsele țărmuri poetice-
iubind tulburând sclipind
năbădăiosul înflăcăratul
avânt