Author Alyn Diaconu

Total 3 creations
Registered on 30 декабря 2024
Random creations :)
Urbe basarabă
Dintre dune-mpădurite,
Argeșul își cată
cale,
Și-i căderea lui curmată
și urmată
de baraje și canale
Și o urbe basarabă.
Așezare-amestecată
Dintre multe neștiute
E știută, mai degrabă,
Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.
Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal
E o perlă traforată,
O poemă sidefată.
Turlele unduitoare,
Într-un dans oriental,
Monahal
Taj Mahal,
Opalescent.
Dragoste mistuitoare
Necuprinsă,
Prinsă
-N piatră și ciment.
Peste vale,
Stau hotare pietruite
Între vremuri feudale
și prozaice clădiri
Actuale.
Cu iubiri,
Trăiri
Trăite,
Oraș-sat care preface visele în amintiri
Un decor pestriț de iurte
Șandramale
Blocuri, case, fabrici, hale
Peste vale
Și pe burți.
În trecut, oraș de Curte,
Astăzi, un oraș de curți.
Drumurile potecite
Sinuoase
Peticite
Rătăcite
Printre case
Ca în sat
Clopotele bat
Răcnite
Să anunțe-un răposat.
Un bătrân solemn și sobru ca un nuc
Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale
Cu bătrâna lui, agale,
Peste vale
Duc poveri de ei știute - și se duc.
Teii-ncolonați așteaptă
Lung de bulevard,
Horind ca un gard.
Parcă vor să însoțească
Oameni ce pășesc în șoaptă
Să nu rătăcească
Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.
Din pădurile arame,
Urși domesticiți
De foame
-Cum, necum-
Cu dulăi sălbăticiți,
Ca într-un safari
Stau la marginea răbdării
și de drum.
Schit pustiu la San Nicoară
În uitare,
Nepăsare
De muzeu
Ca un Colizeu
Depărtat de oameni, dară
Sus, în zare,
E apropiat de soare
și de Dumnezeu
Marius Boacă
Curcubeu
Ploaia se revarsă, liniștit în curte,
Pelerina, cizme de cauciuc
Și într-o vreme scurtă
Pe stradă eu străluc.
„E cam înnourat”
Spun cu plictiseală,
Dar se vede ceva luminat,
De sub nori, cu îndrăzneală.
Este soare dulce
Care în dans cu ploaie
Produce o minune,
După vremea amară.
Multicolor și preafrumos,
Un curcubeu apare.
După orice spăimos,
Vine-o sărbătoare.
RĂGAZUL REGĂSIRII
RĂGAZUL REGĂSIRII
De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine
Să mă adun din bucăți de dor și vis
Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine
Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.
Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut
Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi
Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut
Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.
Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii
Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi
Cum nu știam de mine, de unde să pornesc
...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!
Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare
Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat
....atât de mult eram pierdută în zare
Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.
Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine
Când tot ce imi doream era sa te aud
Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!
Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...
Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc
Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum
Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.
Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.
Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Alt străin
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.
Urbe basarabă
Dintre dune-mpădurite,
Argeșul își cată
cale,
Și-i căderea lui curmată
și urmată
de baraje și canale
Și o urbe basarabă.
Așezare-amestecată
Dintre multe neștiute
E știută, mai degrabă,
Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.
Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal
E o perlă traforată,
O poemă sidefată.
Turlele unduitoare,
Într-un dans oriental,
Monahal
Taj Mahal,
Opalescent.
Dragoste mistuitoare
Necuprinsă,
Prinsă
-N piatră și ciment.
Peste vale,
Stau hotare pietruite
Între vremuri feudale
și prozaice clădiri
Actuale.
Cu iubiri,
Trăiri
Trăite,
Oraș-sat care preface visele în amintiri
Un decor pestriț de iurte
Șandramale
Blocuri, case, fabrici, hale
Peste vale
Și pe burți.
În trecut, oraș de Curte,
Astăzi, un oraș de curți.
Drumurile potecite
Sinuoase
Peticite
Rătăcite
Printre case
Ca în sat
Clopotele bat
Răcnite
Să anunțe-un răposat.
Un bătrân solemn și sobru ca un nuc
Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale
Cu bătrâna lui, agale,
Peste vale
Duc poveri de ei știute - și se duc.
Teii-ncolonați așteaptă
Lung de bulevard,
Horind ca un gard.
Parcă vor să însoțească
Oameni ce pășesc în șoaptă
Să nu rătăcească
Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.
Din pădurile arame,
Urși domesticiți
De foame
-Cum, necum-
Cu dulăi sălbăticiți,
Ca într-un safari
Stau la marginea răbdării
și de drum.
Schit pustiu la San Nicoară
În uitare,
Nepăsare
De muzeu
Ca un Colizeu
Depărtat de oameni, dară
Sus, în zare,
E apropiat de soare
și de Dumnezeu
Marius Boacă
Curcubeu
Ploaia se revarsă, liniștit în curte,
Pelerina, cizme de cauciuc
Și într-o vreme scurtă
Pe stradă eu străluc.
„E cam înnourat”
Spun cu plictiseală,
Dar se vede ceva luminat,
De sub nori, cu îndrăzneală.
Este soare dulce
Care în dans cu ploaie
Produce o minune,
După vremea amară.
Multicolor și preafrumos,
Un curcubeu apare.
După orice spăimos,
Vine-o sărbătoare.
RĂGAZUL REGĂSIRII
RĂGAZUL REGĂSIRII
De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine
Să mă adun din bucăți de dor și vis
Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine
Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.
Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut
Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi
Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut
Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.
Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii
Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi
Cum nu știam de mine, de unde să pornesc
...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!
Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare
Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat
....atât de mult eram pierdută în zare
Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.
Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine
Când tot ce imi doream era sa te aud
Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!
Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...
Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc
Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum
Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.
Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.
Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Alt străin
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.