Vara cea dorita

Și iar mă trezesc cu tine-n gând 

Aș vrea să te sun,dar nu 

Nu am curaj să-ți spun

Că te iubesc și acum!

Îmi cer iertare pentru tot

Dacă te-am supărat!

Și vreau să-ți mai spun 

Că tu erai tot ce aveam!

Oare să-ți scriu undeva 

Să-ți spun tot ce simțeam când ai plecat 

Că plângeam neîncetat..

Îți mulțumesc că ai fost în viața mea!

Îți mulțumesc pentru cum te-ai comportat!

Îți mulțumesc pentru cât te-ai dedicat!

Îți mulțumesc pentru iubirea ta!

Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat!

Îți mulțumesc pentru răbdarea ta!❤️❤️

Text: RALUCA.M

Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .

-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?

-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .

Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.

-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .

Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .

Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee! 

Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .

-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.

Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului. 

-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .

-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute . 

-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind. 

-Oac ! Oac ! 

Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse : 

- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit ! 

Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .

-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă ! 

Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .

Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura . 

Sfârșit .

🐸Povestea broscuței Pipo🐸

🧑‍🤝‍🧑Poveste pentru copii👭

🪶Text: Ionela B.Nechita🪶

🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶

Fiinta fragila ce pari a fi de piatra,

De ce te sfarmi la o adiere pala

Cand emani atata forta..

E totul de pomana?

De ce durerea te patrunde

Cand pare ca n-are pe unde

De ce-i lasi libera cale desi armele-ti sunt in garda

Cine.. cine-a lasat-o sa cada..

Când grijile te-apasă greu,

Și sufletul îți e mereu,

În umbra unei zile-n nori,

Cu gânduri triste, trecătoare.

Adu-ți aminte, dragul meu,

Că totul este un ecou,

Al unui ciclu ne-nfrânt,

Ce-aduce soarele curând.

După ploaie, soare vine,

Și-n suflet iarăși e senin,

Natura-și spală-a ei suspine,

Și viața-ți dă un nou destin.

Chiar dacă-acum te simți pierdut,

Și-n lacrimi ochii ți-s scăldați,

Să știi că totul e trecut,

Și zorii noi sunt așteptați.

Căci viața-i roată ce se-nvârte,

Cu urcușuri și coborâșuri,

Dar după noapte, soarele răsare,

Și-ți dă puteri, noi înălțări.

In miezul nopții,

când cerul e înorat ,

un copil sta plângând la geam,

gândurile îi zboară,

departe de realitate,

și privind spre cer întreabă:

de ce eu doamne ,

cu ce ți am greșit,

că în halul asta m-ai pedepsit?

mi ai luat la tine ai mei părinții,

am rămas a nimănui,

ce rost mai are viața mea pe acest pământ?

Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară

Maris Maria Cristina

Ma simt ca si cum mai tait pe suflet

Incercat sa imi afli trecutul 

Ma frustreaza ca am crezut in ceva ce nu exista 

Mam deschis in fata ta dar ai aruncat cu cioburi in inima 

Miam vindecat fiecare rana facuta de tine 

Cicatricile inca dor 

Ma frustreaza ca mor de dorul tau 

Frustrarea ma sufoca in amintiri 

Eu nu le inteleg de ce am procedat asa 

Tu nu intelegi de ce am fost asa 

Eu nu inteleg de ce ai foat asa 

Mie dor de tine 

Dar nu mie dor de zilele in care te iubeam 

Inca te iubesc 

Dar in momentul de fata simt o frustrare fata de tine 

Nu inteleg de ce te ai comportat asa sau de ce mam comportat eu asa ca sa iti dau eu tie satisfacție 

Stiu nu is imperfectiunea intruchipata dar tot ce am vrut a fost doar sa ma intelegi 

Sunt frustrata pe mine 

Frustata ca miam aratat afectiunea si sentimentele fata de tine 

Si ma simt si mai frustrata ca nu pot sa te uit ca esti in fiecare zi la mine in inima in mintea mea iubindute si gandiduma la tine 

Frustata ca tu nici nu vrei sa ma vezi te doare in cot de mine 

Dar tot inca is frustrata pe tine ca te comportai in ultimul hal dar dupa iti cereai intrun fel sau altu scuze 

Si nu nu o sa te uit asta ma deranjează foarte taree 

Tu ai uitat dar eu nu pot 

Ci iti spun acum cu toata supararea si toata frustararea ca te voi iubi si dupa moarte 

Eu nu oa sa incetez sa te iubesc 

O sa te iubesc in linistea si in tacere ca tu sa nu sti 

Cu drag nebuna ta frustrata te iubesc neiubitul meu 💕

Privești cu gândul un arbore

ce veștejește,

Pășești pe scrisori,sunt

de dragoste,ale ei frunze.

Dușmănia de o vei lasa in trecut,

vei traii craieste!

Dragostea e in viitor si nu-i ca

si alte muze.

Oficial pe cal calare trimite

complimente casei mari,

Nu va fi o lupta pentru

bunuri si averi!

Se ia in considerare dacă suntem

dați sa fim pari.

Speranța langa casa,

iscusință si păreri.

Se iau la dans si anotimpuri,

sub răscruce de destine.

Misterioasa luna se înneca 

de la un vapor pe mare,

Rămân in trecut si toate

credințele haine,

Răsare munte in viitorul paradis.

Când ne e dat ca sa alegem in

primul gând este puterea,

Stelele se reflecta si in

apa transparentă,

Încercări de a colecta iubirea

se dovedesc a fi aievea,

Cartea magica a viitorului te

îndeamnă sa fi atenta.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Dimineaţa ies la soare

puii greieraşului;

au căsuţa sub o floare,

sus, în Munţii Oaşului.

Nici nu ştiu dacă se poate

mai frumos decât atât...

Trei şeptimi, fetele toate,

şi-au prins salbe mici la gât

din bobiţele de rouă

şi dansează câte două.

Dintre băieţei, cinci cântă,

treizeci şi unu citesc,

restul s-au luat la trântă,

sar prin iarbă, chicotesc

şi-s mai mulţi cu trei, poznaşii,

decât sfertul fetelor...

Adunaţi toţi băieţaşii

şi aflaţi numărul lor !

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să simt în ramuri taina, în ape-un dulce cânt,

Să curgă iarăși clipa pe firul nesfârșit,

Și-n negura uitării să nu fiu risipit.

Sub bolțile de stele îmi caut iar avânt,

Căci dorul mă tot poartă spre zări ce nu se frâng,

Și-mi pare că în noapte lumina s-a ascuns,

Dar sufletul mai cere un drum ce n-a apus.

Se scutură-n tăcere o frunză peste drum,

Și vântul duce-n șoapte un cântec vechi, de fum;

Iar eu mă rog în taină, cu ochii înspre cer,

Să-mi fie încă viața un veșnic adevăr.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să văd cum iarăși zorii din umbră se desprind,

Să simt cum iarăși roua îmi mângâie obraz,

Și clipa să devină un dor ce n-are glas.

Pe marea fără margini se-aprinde-un strop de lună,

Și gândurile mele se leagănă-mpreună;

Din colbul vremii cade un fir de infinit,

Și-n el îmi caut visul, un pas neîmplinit.

Căci omul trece iute, ca frunza dusă-n vânt,

Și anii se topesc în cântul lor preasfânt;

Dar dorul meu se-nalță, mai viu și mai curat,

Căci clipa mea de astăzi în veci aș fi păstrat.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Un cântec de ninsoare, un dor de trandafir,

Să-ngenunchez sub cerul ce plânge peste noi,

Și-n lacrimă să simt că-s veșnic printre ploi.

Și când se va sfârși cărarea mea de lut,

Primește-mi rugăciunea ca veac ce n-a trecut,

Și lasă-mă, Părinte, în zborul Tău senin,

Să fi

u un fir de stea prin noaptea fără chin.

Când se-aude clopotul bătând,
Și te pleci cu fruntea la pământ,
Simți o pace-n suflet coborând,
Mai există ceva sfânt.

Când privești la pruncul ce zâmbește,
Și iubirea-n inimi se trezește,
Iar speranța-n lume nu sfârșește,
Mai există ceva sfânt.

Când te-ntoarce dorul către casă,
Unde pâinea caldă e pe masă,
Și de griji străine nu-ți mai pasă,
Mai există ceva sfânt.

Când mai ai cui spune o poveste,
Și primești o mângâiere, blând,
Câtă vreme dragostea mai este,
Mai există ceva sfânt.

Când un râu își caută cărarea,
Și se-nchină munților și marea,
Când în rugăciuni găsești iertarea,
Mai există ceva sfânt.

Când mai poți să plângi de fericire,
Și găsești în toate o sclipire,
Cât trăim sub cer, în omenire,
Mai există ceva sfânt.

Vreau să ating marea

Soarele și norii

Să zburd desculț pe câmpii

Să zbor odată cu păsările cerului.

Vreau să stau cu copacii

Vreau să ating iarba

Să îmbrățișez macii

Să vorbesc cu gindacii.

Ei ne înțeleg

Ei ne ascultă

Ei ne doresc

Ei ne sărută.

Noi nu înțelegem

Mina întinsă

Dragostea lor

Nemărginită

Fugim și iar fugim

Distrugem nu trăim

Călcăm in picioare, știm,

Dar ne doare.

Durerea e mare

Nu are salvare

Nu are nici leac

Știu asta dar tac.

Vrem alinare

Vrem împăcare

Vrem să trăim

Nu sa murim.

Vrem să trăim

Vrem sa iubim

Tot ce-am primit

Cînd ne-am născut.