Un bun rămas șoptit..

Mamă, unde ești acum 

La răscrucea mea de drum,

Ce nu mai duce nicăieri 

Și ma întorc spre ieri.

Rascoleam printre sertare, 

Amintirea ce mă doare;

Cu tine,maică, în genunchi 

Și amar de stropi in ochi..

Poza ta -mpăienjenită

Îmbătrâni,bine dosită;

Ți e bine oare n depărtare, 

Al tău cer are culoare?..

Mi ai lipsit pentru o viață, 

Risipindu te in ceață;

Ai săpat un gol în mine

Și zac printre ruine.

Timpul vindecă și trece,

Chiar de mi lasă cicatrice,

Iar norii triști mă scaldă 

Dorul de tine să nu ardă..

Timpul nu ne aparține,

Chiar de creăm rutine 

Și visuri ce ne motivează,

Să ne gândim la ce urmează..

Pe lângă noi,trece în fugă,

Mascând obrazul sub glugă;

Să se scurgă pe neobservate 

În drum spre eternitate.

Trăim azi, agățându-ne de ieri,

Ne pierdem spre un nicăieri;

Ne dăruim zilei de mâine,

Să ne deschidă uși străine.

Cuprindem cerul și pământul,

Ca să ne poarte vântul 

Spre-a inimii chemare,

Inspirată din izvoare.

Descoperim în noi comori,

Ce tăinuiesc alese valori;

Din noi spirite să nască,

Pt clipa cea firească,

Când clepsidra se oprește 

Și viața -n sine se sfârșește;

Ne soarbe -n al ei pântece 

Țărâna putredă și rece..

Rămân doar amintiri sculptate 

Despre fiecare -n parte

Pt cei ce vor urma,

Să ne cizeleze faima..

Timpul ticăie,nu tace,

Doru-n poale toarce;

Anii picură în stoluri,

Mistuindu-se in goluri.

Stă oglinda pitulată,

Clipocind sub prelată,

Că nu voia bătrânul chip,

Să răsară din nisip.

Căci tinerețea bântuia.

În sufletul ce vremuia,

Moțăind din cicatrici 

Sub scântei de licurici.

Iar trupul veștejit 

De neputință copleșit,

Lâncezea in alinare

Cu durerea -n mădulare.

Valul spumegă suflarea,

Risipindu-i pulberea,

Căci cursului efemer 

E tot omul prizonier...

Câteodată vine ploaia, 

Lăcrimând pereții, 

Întunecănd odaia

În Surâsul dimineții. 

Uneori ne fulgeră 

Din Cerul prăfuit, 

Gândul care tulbură

Obișnuitul circuit..

Din când în când e ceață 

Și umbre mișcătoare 

Privirea ne îngheață 

Sub febrilul soare.

Sporadic ne inundă 

Liniștea din hol

Ce tremură- n oglindă

Și ne prăbușim în gol. 

Tuna bolta -nvolburată

Din privirea -i încruntată 

Peste suflarea amorțită 

De frig învăluită.

Ploaia nu zăbovi să ude

Trupuri uscate și ude,

Ce -și căutau cu disperare 

Un adăpost, oarecare...

Vântu sufla-n rafale,

Smulgănd ramuri și petale;

Se poticni la o răscruce,

Scrută zările năuce.

Stărni haita de fiare

S o ia la goană,pe cărare,

Adânc să sape în spărtură,

Peticindu -și o scorbură.

Răcnea din adăncuri marea,

Tulburăndu-si culoarea,

Scuipă spume de furie

Pt a vremii vitregie...

Din Ceruri o voce plănsă 

Vibra pe o rază neatinsă;

Aripi frânte să culeagă 

Și s -aline lumea -ntreagă...

Ce ne -am face fără cei,

Ce strâng în urma noastră gunoiul?..

Ne -ar mânca păianjenii 

Și ne-ar înghiți nămolul.

Ce ne-am face fără medici,

Ce ne pune diagnosticul,.

Ori fără preoți ce țin predici 

Purificăndu-ne spiritul?..

Ce ne -am face fără dascăli,

Ce ne dezvăluie știința 

Și nu ne lasă a mâzgăli,

Modelându-ne ființa?..

Ori fără zidari ce am face?..

Am trăi și acum în corturi 

Supraviețuind sub carapace;

Îndoctrinați prin mituri.

Ce ne -am face fără îngrijitoarele,

Ce își consumă în tăcere traiul,

Oferind minții alinare,

Iar inimii din nou elanul?..

Iar fără cei ce strigă prin tribune 

Promisiuni de viață bună ;

Chiar ne-am lipsi,pe bune,

Ca să meargă treaba strună..

Toți avem rost și valoare;

Depindem unul de altul,

Până la ultima suflare,

De când e lumea și pământul..

arhetipul mielului - să ne hrănim

cu un

neinițiat!

cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri

de lume!

- ah! injustiție, boală

a sudului -

straniu blestem!

(copil al odihnei barbare)

galben dezrădăcinat. -

*

nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență

*

zbor -

veghe a bolilor, noapte

de noapte.

poate-mi pun o pană,

două,

din pasărea speranței!

va veni vremea

când prietena mea, piatra,

va cânta poema adevărului.

voi fi eu acolo?

*

(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din

afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)

*

ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!

patruzeci și una de idei,

au scris toți acești efemeridei,

efemeri ai vieții, sau a singurătății

dar toate astea au o cauză,

fiecare are o repauză.

la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,

așa că-ți iei o pauză

în care reflectezi la orice clauză,

din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.

cineva să te-ndrume,

pe această șină-n lume,

șina creației, unde nu toți au albume.

creația se dezvoltă din ceva,

cumva, cândva, ceva  a fost acolo

așa că tu te poți cultiva,

chiar dacă acum ești solo.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Merg fără hartă, debusolat,

ca o umbră desprinsă

din propria-mi ființă,

cu inima deschisă

ca o rană prin care respiră lumina.

Busola gândului se frânge

ca o candelă bătută de vânt,

iar tăcerile cresc

ca niște ziduri nevăzute în suflet.

Mă pierd deliberat,

ca un ecou coborât în adâncimi,

ca să Te aud cum urci

prin golurile mele,

precum seva într-un arbore ars.

Rătăcirea se subțiază

ca ceața în fața dimineții,

iar pașii mei devin

semințe aruncate în veșnicie.

Sunt pelerin fără hartă,

un gând suspendat între două lumi,

dar fiecare cădere se adună

ca lumina într-o lacrimă

în inima Ta.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,

Ridică ochii şi zâmbeşte:

Acolo sus, pe cer, o stea

Doar pentru tine străluceşte!

Nu e femeie sau bărbat

În toată lumea asta mare,

De are sufletul curat

Să nu găsească alinare!

Priveşte-n jurul tău să vezi

Cum şopotesc izvoarele,

Cum zburdă mieii prin livezi

Şi cum răsare Soarele!

Apoi, cu multă luare-aminte,

Observă păsările-n zbor:

Superba lor îmbrăcăminte

Umple văzduhul uimitor!

Mai sunt şi florile, copacii

Şi freamătul oceanelor,

Albine, fluturi şi gândacii

Plutind pe-aripa viselor!

Nu ai venit sa porţi războaie,

Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:

Ca picăturile de ploaie

Să-ţi fie sufletul senin!

Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos

Şi-ai să constaţi că lacrima

Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,

Cu bucurii îţi umple inima!

De-ai să înveţi să râzi plângând

Ai să constaţi că-n jurul tău

Pământul tot a plâns râzând

Când s-a născut un Curcubeu!

Secretul e să vezi culoarea

Din care e creată Viaţa,

Ca să parcurgi toată cărarea

În suflet numai cu dulceaţa!