Un duo absolut

Din beznă nocturnă 

Un ciripit răsună,

Prin frunzișul falnic 

Se scurge trilul ,tainic.

Singurătatea -și glăsuia

Și tăcerea zguduia;

Vântu penaju- i ciufulea,

De jalea ei se zvârcolea.

Luna cea misterioasă 

Din negură, sfioasă,

Picură pe -o creangă 

Durerea să i -o șteargă.

Amuți pentru o clipă 

Sub tremor de aripă;

Adulmecând o adiere 

Din râvnita mângâiere..

Vântul suflă, urlă,smulge

Cu furie oarbă de jivină,

Răscolește -n jur și frânge 

Arbuști de la rădăcină.

Ridică -n sus brațele moi,

Se -nvarte -n cerc , în salturi,

Lăsând pomii reci și goi,

Împrăștiați pe asfalturi.

Bulgări de țărână scuipă,

Bate -n de față și din spate,

Pișca obrazu-n pripă,

Mușcă din buzele crăpate..

Pufăie prin păr și piele,

Spumegă pe ape line,

Tulbură bolta de stele,

Moțăind printre ruine..

Până ziua de mâine,

Când cu pașii de felină 

Spre meleaguri străine,

Se depărtase în surdină...

Turturică,iar doinești,

Când mută e suflarea,

Dorului,ce-l tăinuiești,

Jertfindu-ti iubirea.

Zăbovești din ciripeală 

Ecoul să -l adulmeci 

Din oaza -n clipoceală 

Și din șoaptele reci.

Nici un reflex nu dibui

Și cu pliscul umezit 

Trilul ți -l continui 

Din patos slobozit.

Chiar nu ostenești defel,

Nici când te umflă vântul,

Legănându-te nițel,

Glăsui stoic , cântul.

Ai tăcut dis-de-dimineață 

Și te -ai înălțat la cer,

Risipindu -te în ceață 

Pe aripi noi,de înger...

Mamă, unde ești acum 

La răscrucea mea de drum,

Ce nu mai duce nicăieri 

Și ma întorc spre ieri.

Rascoleam printre sertare, 

Amintirea ce mă doare;

Cu tine,maică, în genunchi 

Și amar de stropi in ochi..

Poza ta -mpăienjenită

Îmbătrâni,bine dosită;

Ți e bine oare n depărtare, 

Al tău cer are culoare?..

Mi ai lipsit pentru o viață, 

Risipindu te in ceață;

Ai săpat un gol în mine

Și zac printre ruine.

Timpul vindecă și trece,

Chiar de mi lasă cicatrice,

Iar norii triști mă scaldă 

Dorul de tine să nu ardă..

Când cerul se încruntă 

Și soarele se-ascunde 

Din lumea ta măruntă 

Vrei să scapi oriunde..

Cum te bate vântul 

Și răsunetul te-mbie,

Pripit îți iei avântul 

Pe aripi de hârtie.,

Și nu clipești În urmă 

Spre ochii din umbră,

Ce stropesc cu brumă 

Și culoare sumbră..

Și -n paragină de drum,

Unde nu te știe nimeni,

Slobozi din al tău zbucium 

Rafale -n ropot de furie. 

Și alergi printre ruine 

Cu picioare dezgolite 

Spre ziua de mâine 

Pe cărări bătătorite. 

Prin volbura de fum

Doi ochi alunecau 

Pe marginea de drum,

O veste năzuiau..

Chemau din depărtări 

Ființa tare dragă,

O strigau din zări 

Lacrima s o șteargă ..

Căci dorul mistuia 

Trupul pustiit

Și vântul bântuia

De jale chinuit.

Norii triști apasă 

Pe obraz curgând,

Despărțirea nemiloasă 

Amorțise -n gand...

Sub cerul prăbușit 

Făptura se frământă 

Într-un plâns înăbușit 

De-o inimă frântă..

S-au spus toate cuvintele-ntre noi,
Si am rămas fără vocabular ales
"Bună, ok, și...da... și nu" abundă-n amandoi
Doar pauzele dintre ele mai au sens...

Privesc plat în oglindă și-aș vrea să îmi dau seama
E frică sau speranță în ochii ăia goi?
Dar descifrez cu-atâta ușurință care-i drama:
S-au spus toate cuvintele-ntre noi.

Si ca-ntr-o piesă proastă în care știi finalul, 
La radio anunță câțiva ani de ploi.
Mi-aș lua umbrela, ori fâșul, ori raglanul,
Dar nu mai are rost, ne udă pe-amândoi.

E vreme rea: ...s-au spus toate cuvintele-ntre noi....

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

Ea o fecioară pură.

El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.

Amândoi tâlcuiesc,

El crede ca e doar o aventură,

Ea îl iubește până la cer…

Totul e în zadar.

E în van să iubești.

E în van să dăruieși.

Oh! Ce dezgust, ce gust amar

Îmi lasă pe limba mea iar.

Deși-s obișnuită să scriu despre mine,

Vreau să judec

Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,

Dar iubirea lor s-a sfârșit,

Despărțindu-se destinele.

Ea era o bengaleză, cu pielea brună,

Cu buze roșii,mari și dulci,

Cu un trup pur și frumos,

Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.

Avea o frumusețe de nedescris…

El era un scriitor nebun,

Indecis în propriile alegeri.

Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,

Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,

În același timp fiind un om bun.

Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…

Sufletul lor devenind un simplu pal,

Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul

Din focul cel de nestins,

Din focul ce arde de aproape un an.

luna mi este chiar un mentor

si m ajuta n viitor,

sa zambesc si sa devin

tot ceea ce sustin.

lunii eu ii povestesc

de cine ma ndragostesc

si ma asculta

si ma ajuta

sa trec peste el

si sa trec la alt nivel

despre el imi stie totul

caci a observat

si ne a mpreunat

in tot zgomotul

lunii eu ii povestesc

de mine, de tine

de noi doi

dar ea doar ma asculta

caci nu te poate schimba

nici mintea ta flamanda

luna a ramas in urma

caci tot crede ca

pe culoarul iubirii subrede

noi am mai avea vreo suma

luna inca crede

in mine si n tine,

in noi doi,

dar doar perna mi

stie prin ce

tu m ai facut

sa trec,

cat te am placut

si cat ma nec.

Te-ai întrebat de unde-a coborât frumosu-ți chip de înger blajin,tăcut și liniștit...?

Ești oare adierea cu glas vrăjit

Ce vorbe multe nu aduce,

Dar știe prin tăcere să-mi vorbească,

Precum foșnește vântul primăverii ce-i alungată acum...?

De toamnă, de iarnă sau de-un târziu sărut?

Tu ești iubirea însăși,cea care suspinând,rănită,să moară ar fi vrut, dar astăzi ba!

Căci viața știe să meargă înainte și așa...

Nu-s îngerii doar vestitori pe-acest pământ?

Cum ai putea sa-mi fi iubită,

Când casa ta e-n Cer,

Eu fiind un muritor de rând ce-i rătăcit,

Ce crede-ntr-un ecou ce va urma sau nu,

Și-i agățat de ființa ta...!?

( 8 noiembrie 2023 Vasilica dragostea mea)

De câte ori te-am tot visat la mine în cap

Parfumul tău scump încă mă îmbată 🍷

Trebuie dar nu-mi doresc să scap

Vreau să-mi spui că sunt a ta fată 🧎🏼‍♀️‍➡️

Din nou minte-mă frumos că încă mă iubești

Un ultim sărut dulce să mă duci spre răsărit 🌤️

Chiar de mă privești acum și știu că nu mă iubești

Tu spune-mi minciuni pentru sufletul meu suferit ❤️‍🩹

Mă rupe dorul până în oase

Mă gândesc la trecut chiar dacă știu că mă doare 🚬

Trandafiri uscați și o oglindă e tot ce rămase

Încă te iubesc dar sunt în proces de vindecare 🩹

M-ai încălțat în iubire și mi-ai dat aripi să zbor

De dragul tău aș uita cine sunt și de tot 🕒

Dar tu ești surd și nu auzi cum strig după ajutor

Din inima mea nu pot oricât încerc să te scot 🗝️

Te-aș lua de mână să mergem spre asfințit

Dar m-am înecat încă de la mal 🌊

Știu că par nebună însă știu pentru tine am simțit

Noi doi n-am putut iubi la egal 💔