Seara

Ce căutați voi, dealuri desfrunzite 

Când vântul prin crengi sure vă vuiește,

Când pinii-n codru-s pete înverzite 

În care viața lent și sumbru crește?

O, Codrule, nu cauți tu iubire?

Pădurea îmi răspunse: "Nu, firește.

Pe timp de iarnă eu vreau supraviețuire,

Căci altfel orice pom se veștejește.

Eu caut să mă depărtez de lume,

Să fiu în siguranță, fără frică.

Eu arme vreau, ca celelalte plante,

Căci pinii ace au, venin - urzica."

Deschid încet ochii,

În ei-mi bate vântul,

Și iată, mă văd 

Zburând.

Plutind, spintec norii,

Zbor iute, ca gândul,

Pe lună m-așez, 

Cântând.

Pe soare, prin ploaie,

Prin rouă și brumă 

Mă poartă ușor 

Adierea de vânt.

Ș-abia ce-am atins 

Alba norilor spumă,

Când, brusc, m-am trezit,

De pe leagăn căzând.

În parcul sub arini, lângă fântână,

Se-află a trandafirilor alee.

Florile ei, râzând îmbujorate,

Pe-oricine vor înveseli de-ndată.

O, tânăr cavaler, ascultă-mi vorba,

De vrei domnița ta să te iubească,

Adu-o acolo-n ceasul înserării,

Iar ea în veci nu te va da uitării.

Ascultă cum șuieră vântul 

În noaptea aceasta de toamnă.

Ascultă ce simte pământul

Când toamna la somn îl condamnă.

Trosnește în vatra arzândă

Un petec de scoarță uscată.

Iar focul, ușor atingând-o,

O face să ardă pe dată.

Făcându-se scrum, înroșită,

Mă duce cu gândul acasă.

La viața de-acolo, tihnită,

La patria mea cea frumoasă.

O siluetă. Două. Trei...

Sunt vagi, aproape nevăzute.

Poartă cununi din flori de tei,

Păreau a fi pe veci pierdute,

Dar nu sunt. Iată le în cer

Pe nori, pe lună așezate 

Un singur lucru ne mai cer:

Vor doar să nu fie uitate.

Doar trupu-i încuiat în timp,

În amintiri scânteietoare, 

Au devenit nemuritoare,

Nu simt ai bolii aspri ghimpi.

Acum călătoresc prin lume,

Pe mări, prin codri înverziți,

Și peste piscuri - albe spume

A munților învăluriți.

Veniseră la mine doar

Ca să-mi aducă un mic dar:

O floare, ce părea să fie 

"Nu mă uita" cea albăstrie.

Cu glasuri de privighetori

Îmi spuseră că dintre nori

Ne vor vedea în seara 'ceasta

Din asfințit și până-n zori.

O siluetă. Două...Toți 

Vom fi o dată siluete.

Să nu-i uităm și să trăim 

O viață fără de regrete!

Curge apa în izvor,

Susură prin pietre,

Primii fulgi lucesc în zbor,

Arde foc în vetre.

Nestatornic e Brumarul:

Ninge, plouă, ninge...

Niciodată nu știi când 

Gerul se va stinge.

Ploaie, brumă, nea și vânt,

Orice, dar nu soare.

El este pribeag; mai rar

Dintre nori apare.

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

Totul fierbe
într-un ceainic nevăzut.
Timpul e abur,
gândul — condens.
Nimic nu s-a născut,
dar totul se transformă
pentru a susține
o formă care nu vrea
să rămână.

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,

Ridică ochii şi zâmbeşte:

Acolo sus, pe cer, o stea

Doar pentru tine străluceşte!

Nu e femeie sau bărbat

În toată lumea asta mare,

De are sufletul curat

Să nu găsească alinare!

Priveşte-n jurul tău să vezi

Cum şopotesc izvoarele,

Cum zburdă mieii prin livezi

Şi cum răsare Soarele!

Apoi, cu multă luare-aminte,

Observă păsările-n zbor:

Superba lor îmbrăcăminte

Umple văzduhul uimitor!

Mai sunt şi florile, copacii

Şi freamătul oceanelor,

Albine, fluturi şi gândacii

Plutind pe-aripa viselor!

Nu ai venit sa porţi războaie,

Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:

Ca picăturile de ploaie

Să-ţi fie sufletul senin!

Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos

Şi-ai să constaţi că lacrima

Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,

Cu bucurii îţi umple inima!

De-ai să înveţi să râzi plângând

Ai să constaţi că-n jurul tău

Pământul tot a plâns râzând

Când s-a născut un Curcubeu!

Secretul e să vezi culoarea

Din care e creată Viaţa,

Ca să parcurgi toată cărarea

În suflet numai cu dulceaţa!

De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,

De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.

Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,

Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.

Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,

Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.

Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,

Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.

L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,

Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.

Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,

Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.

Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,

Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.

La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,

De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.

Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,

Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.

Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,

Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!

Căzură trupuri pe asfalt 

De pe un pod înalt,

Stârnind valurile mării 

Și croncănitul ciorii.

Norii izbucniră -n plâns,

Cerul de jale e cuprins,

Cât și de-o furie nebună,

Ce dezlănțui furtună 

Peste sufletele goale 

De semne vitale.

Pustnicul chemă în grabă 

În modesta lui cocioabă 

Făptașii gestului nefast,

Ospătându -i cu fast.

Apoi cu fiecare -n parte

Vorbise despre moarte 

Și despre darul divin

Oferit fiecărui creștin;

De-a se naște pe pământ,

De -a trăi sub jurământ.

Prețuind fiecare clipă,

Cumpătat,nu în pripă.

Ii privi cu milă,nu dojană,

Promițând să dea pomană 

Pt iertarea de păcate 

Și dreptul la imunitate,

Când judecata de Apoi 

Ii va tără prin noroi..

-Urcati la Domnul, vă așteaptă,

Să motivați morbida faptă.

Îi îndrumă blândul sihastru,

Înălțându-se pe-un astru.