Judecata de Apoi

De ce te-aș mai iubi...?

E o afirmație stupidă,

Spusă la nervi ori la glumă..

De ce nu te-aș mai iubi?..

Asta chiar e perfidă!...

Să mă prefac că nu curmă.

Doar gândul că te -as pierde?,

Mă tulbură și mă sugrumă!

În timp ce-ți caut scuze,

Resemnarea mă cuprinde 

Și mă eliberez de teamă 

Cu zâmbetul amar pe buze.

Nu te vreau străin de mine,

Ci să -mi aparții pe veci.

Ești al meu, așa cum ești;

Eu mă regăsesc în tine,

Iar tu,cum sunt,mă placi.

Și mă topesc când mă privești.

De fapt merită -n esență,

O ceartă banală să ne rupă,

Punând capăt fericirii?..

Să fim părtași la suferință,

Luând decizia în pripă,

Căzuți pradă amintirii?...

,

Ca o frunză frântă 

Ruginit-am timpuriu

Sub stropii ce frământă

Din cerul cenușiu. 

În vârtej mă poartă 

Pe căi întortocheate 

Bătătorita soartă 

De vise -nlăcrimate...

La răspăntie de drum 

Mă saltă văntul, aprig,

Suflând din bucium,

Mă-nvăluie de frig...

Lipsită de căldură, 

Mă pierd în neputință, 

Pe ramura ce tremură 

Sorbită n neființă..

Golașă de culoare

Ce ma-mplinea odată;

Azi mistuie sub soare 

Iubirea mea uitată...

Sub năframa cenușie 

Chipul soarelui pălise

Peste zarea cea pustie 

Izul toamnei năpădise 

Răcniseră din crâng 

Sub bolta mahmură

Aripi ce se frâng 

Pe veștejita ramură. 

De crivăț scuturate,

Tremurând golașe

Brațele decolorate 

Lăcrimau răvașe.

Purtând zdrențe reci 

Scoarța ruginise, 

Pe nămolitele poteci 

De frigură se zbărcise  

Vibra văzduhul ciuruit 

De stropii fumurii, 

Suflarea tăcu subit 

Sub ochii plumburii..

Agățată -n cuie

Poza ta -mi surâde,

Subtilă -n Ironie 

Din ramă de desprinde;

Răzbați din trecut,

Te strecori sub ușă,

Mă privești tăcut,

Te scuturi de cenușă.

Mă apropii,te ating,

Fumegând,te pierzi;

Amintirile se sting 

În ochii tăi verzi..

Desculță în noapte 

Urmez a ta nălucă,

Te culeg din șoapte,

Dorul de tine usucă...

Trepidez in ecou,

Să te dau uitării,

Risipindu-mä în goluri 

Și -n liniștea zării...

Suntem oripilați de morți, 

Ne pitulam ca niște hoți;

Privim doar din depărtare 

Pierderea cuiva ce doare.

Deși avem aceiași soartă;

Toti ajungem materie moartă. 

Totuși ne ferim de subiect 

Ca de un mediu infect.

Suntem nepăsători și reci,

Afisam lacrimi seci,

Trecând pe lângă funeralii,

Atenți doar la detalii.

Cine s a stins,de ce și cum

Dispărut pe ultimul drum,

Însoțit de fețe identificate 

De morbida curiozitate. 

Rostim cu jumătate de gură 

Recital din Scriptura, 

Un Dumnezeu sa l ierte 

Pentru ființele inerte. 

Ne izolam etanș de gândul, 

Ca într o zi ne vine rândul, 

Căci ne ar expune fatal

Unui blocaj mintal...

Te dor oasele, bătrâne, 

Din rărunchi trosnesti și gemi.

Nu mai speri ziua de mâine 

Si de umbra ta te temi.

Uscativ, palid la față 

Zaci in scaun cu rotile 

Si te scufunzi in ceață, 

Blocat în vorbe inutile.

Pufai din țigara stinsă, 

Sorbi din paharul gol;

Iar povestea ta nescrisă 

E ferecata  la subsol.

Joci in lumea ta fictiva, 

Te complaci la izolare

În odaia ta captiva 

Fără cer ori soare..

Din coltul tăcut răzbate 

Radioul îmbătrânit cu tine;

Notele -I șterse și mate

Te imită in suspine..

Moșule, deschid fereastra 

Nu mustra,nu bombani:

Nu te -mpotrivi și basta 

Sa -ți vezi rostul de păianjeni...

De-ar fi sa fiu o cifra

Eu stiu cum m-ai numi,

Atat sunt pentru tine

Un nimeni zi de zi!

Pacat de asteptari

S-au dus usor in timp,

Cu tine de cand sunt

Am invatat a nu mai fi! 

Am pus nevoia ta

In fata la a mea,

Pe tine te-am ferit

Si mult te-am ocrotit! 

Acum cern pe hartie

Cuvinte sa se stie,

Ce simt cand te privesc

Nimic, si-nebunesc! 

Un gol imens in trup

Ramane sa-l astup

Insa nu am cu ce

Iubirea nu mai e! 

Oricat ti-as cauta

Pretexte, scuze multe

Nimic nu ar putea

Pe zero sa-l ascute(din 0 macar 1) 

Nicicand nu am simtit

Atentie, iubire, suflet

Singura am tot fost

Si asa o sa tot fie!

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Și îmi doresc mult să mă întorc 

În lumea aceea cu mult noroc

Unde seara ne adunam

Și până dimineața nu plecam

Eram copii, dar am crescut

Copilărie frumoasă am avut

Ne jucam noapte și zi

Printre copaci și râsete vii

Nu știam de telefoane

Doar de jocuri cu banane

Noi râdeam chiar din orice 

Și erau chiar râsete 

Îmi aduc și acum aminte

Pe vremea când eram cuminte

Ma jucam mult pe afară 

Și acum sunt prins într-o povară

Dacă timpul s-ar întoarce 

Aș iubi ce am și aș tace

Căci mulți sunt care nu au

Și visează la ce dau

Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015

E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul  Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.

Ușa de la intrare  este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără  program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș  : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .

Întrebări în gând și  curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…

Pereții cu multe  tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei  mostre de  foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas  reverberant  : ce - ați fost și cine va ucis? …

Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat

Din gradina voastră m-ați tăiat

În vas cu apă tulbure stau uitat

Petalele una câte una

Din corolă pe jos au alunecat,

Iar parfumul mi  s-a volatilizat

Polenul  lăcrimând  s-a cristalizat

Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …

Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un  cineva,,  care vroia să nu fie  înțepat. Deslușesc un murmur de petale …

Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,

Trandafirul cu rădăcini perene

Cântat în versuri, în multe refrene

 Și iată-mă răpus de mâini viclene…

Mai bine eram o floare prin poiene

De cât, în cameră întunecată, prizonier.

Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.

Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un  un coș de gunoi deja  un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme  de aceleași mâini viclene. La fiecare pas  cuvintele îmi erau sacadate exprimând  asemănări  între soarta florilor din grădină și soarta  oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată  să trăiască din cauza mâinilor viclene...

De  atunci, în cale îmi apar vitrine  cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …

Duhul sfânt, trimis a fost,

De Dumnezeu pe pământ,

Să vestească lucrul sfânt,

Fiu ce vine pe pământ.

Cu noi est-n fiecare 

Îl avem de la născare,

E trimis de Dumnezeu 

In veci să fie mereu..

Domnul Isus a lăsat 

Duhul sfânt cu noi să fie,

Apostolii har să aibă ,

Întru această vecie.

Duhul sfânt e îndrumătorul,

El este apărătorul...

Ascultă ce-ți spune el

Căci e de la Dumnezeu.

Fără duhul sfânt în tine,

Na-ai credință, nu e bine,

El ne iubește mereu 

Cu Isus și Dumnezeu.

Când ne apasă zile grele,

Privim spre ceruri, strigăm spre stele:

„De ce, Părinte, atâta chin?

De ce durerea nu are alin?”

Dar El, tăcut, cu ochii grei,

Ne poartă vina în al său piept.

Cui să-i șoptească noaptea amarul,

Când omul Îi sapă în suflet hotarul?

Când Îl rănim cu grele vorbe, 

Sau sufletu-i zdrobim,

El tace și iubește in tacere,

Chiar dacă noi Îl rănim.

Și-n taina senina nopții, 

Glasul Lui usor se frânge,

În fața acestei lumi reci, 

Ce doar de sine plânge.

Și-atunci, din milă poate,

Invață-ne tăcând,

Să fim mai buni cu Cerul, 

Si să-L purtăm in gând.

„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”