Copilărie cu iz dulce

Înghețat Pământul,

Amorți cuvântul 

Pe buzele Cerului,

În geamătul norului.

Lacrimi încremenite

Sclipeau înțepenite

Din privirea degerată 

Pe ramura crestată.

Șuierul de crivăț 

Stârnise un dezmăț 

Pe străzile umbrite 

Și de ger zbârcite.

Tremura făptura,

Curmând picătura 

Sub plapuma de nea,

Ce sub pași scrâșnea.

Firavă o rază 

Pe obraz pictează,

Oglindind în captură 

Firescul din natură.

Iubirea mea amară 

Sub steaua solitară ,

Pierdută în șoapte,

Străină de noapte..

Sub plapuma ca gheața,

Mă -ntampini dimineața;

Privirea mea fadă 

Rătăcește pe stradă..

Te sorb din priviri,

Te caut în amintiri,

Urmele -ti sărut,

Te strig din trecut..

La răsărit ai plecat,

Apusulu-i m -ai lăsat;

Acum e prea târziu 

Chipu-ti nu mai știu..

Nu mai am puterea,

Să -mi curm durerea;

Rămâi doar în vise 

Tu,iubire din culise..

Vai ce zapuseala nebună 

Prin văzduh plutește  

Dogoarea din țărână, 

Seacă iarba,se pălește. 

Ard pietrele crăpate, 

Cu năduf respira iazul, 

Sufocat de naripate, 

Ce I subțiasera obrazul. 

Pisca pe sub talpă 

Raze fierbinți de soare,

Ce mijesc pe o pleoapa

Și ne udă cu sudoare.

De noi umbra se ascunde, 

Pretinde tribut tacit, 

Iar ploaia n loc sa ne inunde, 

Se puse pe smiorcait. 

Vântul cățărat pe munte,

Pufaind, ne urmărește;

Praful picură pe frunte 

Pe o colina se lungește. 

Noi tânjim cu ardoare 

Noaptea sa se așterne, 

Racoriti din a ei boare,

Peste noi sa tot cerne...

Un sentiment retrăit

Pecetluit de un clișeu,

Deja vu fu numit,

Căci revenea mereu..

Semne de întrebare 

În minte încolțeau;

A fi sau a nu fi,oare,

Din stele ce curgeau..

De ce urmele dispar

Amintirilor furate 

Și doar gândul bizar 

Bântuie în noapte?.

.

Și dincolo de sfârșit 

Spulberat în neființă,

De enigme copleșit 

Geme omul de știință.

Un tunel nedeslușit,

Orbit de strălucire;

Este oare plăsmuit 

Pentru nemurire?..

Drumule, unde mă duci,

Iar încerci să mă seduci;

Gândurile îmi răscolești

Și obrazul mi -l stropești.

Norii greu m-apasă;

Mă chinuie dorul de casă,

Când mă pierd în depărtări 

Sub mirajul altor zări.

Mă topesc în umbra lor,

Cuprinsă de-un fior;

Tânjeam cale întoarsă,

Dar drumul nu mă lasă;

Îmi șoptea nu mi -e sorocul,

Să mă -ntorc,nu am norocul;

Așa mi -e calea concepută 

Dus -intors pe aceiași rută..

Ne spunem adio,rămas bun

La o raspantie de drum.

Cuprinși de necunoscut ,

Vom uita ce ne a durut. 

Odată n urmă vom privi

Si amintirile ne vor strivi, 

In cumpănă vom zăbovi, 

Regretele vor garbovi. 

Desi nu există cale 

Pe urmele ude si goale,

Ce se pierd in ceață 

In tardiva dimineață  

Dar dacă ne am reincarna

Si stelele ne ar cununa?.

Sperând ca piesa sa ne iasă 

Din cea mototolita si arsa. 

Ne am culege din cenușă, 

Deschizându-se o ușă, 

Sa I dăm idilei sărutare 

Din iubirea ce nu moare..

de la o vreme-ncoace,

indiferent de ce as face,

umbra ta mereu o simt,

zici ca am innebunit

lumea de-as putea ti-as da-o,

lumina-ti ochilor de-as vedea-o.

zambetul cel ce ma invie,

de l-as putea tine la cutie.

tu, steaua cea mai lucitoare,

din pacate, doar fata muncitoare,

lupti cu lumea cea nedreapta,

dar tu mereu mai desteapta.

luptatoarea mea-ndragita,

sa nu te lasi ,te rog, orbita,

de ale lumii minciuni,

este doar plina de inselaciuni.

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

Lasam sasi scuture durerea,

lasam sa plinga inecind

in lacrimi lunga sa tacere

si gindul care a mocnit

Cine sunt părinții Cine sunt părinții? Sunt acei care m-au adus pe lume, M-au învăţat carte, mi-au dat un nume. Cine sunt părinții? Sunt acei care mi-au dat povață, Să fiu om bun și să merg cu capul sus prin viață. Cine sunt părinții? Sunt mai sfinți decât sfinţii O icoană cu chipul lui Dumnezeu. Care o voi purta în inimă mereu! Cine sunt părinții? Sunt ca luceafărul de pe cer. Ei m -au învățat să iubesc, să lupt și să sper! Poezie de Vladimir Potlog

Te plânge România, te plânge și poporul tot în voce tare,

Că ne-ai lăsat aşa devreme, sub văpaia albastră a visării.

Codrii de dorul tău, se vestejesc şi mor suspinând,

Apusul de soare roşu din nou dispare visând.

Izvoarele îți cântă cu glas înlăcrimat,

Lipsa ta e o rană, ce cu vremuri nu s-a vindecat.

Pe cer, stelele palide te caută iar,

Când visul tău se-nalță spre hotar.

Numai, teiul bătrân şi frunza ştiu cât suflet ai lăsat,

Iar vântul şopteşte, versurile tale ce devreme le-ai lepădat.

Ai fost un cântec, un dor neîmpăcat,

Un geniu pe care poporul în inimi l-a purtat.

Din paginile nenumărate, renaști cu fiecare glas,

Eşti veşnicul Luceafăr, ce sparge timpul de ceas.

Şi chiar, de te-ai stins în lumea noastră trecătoare,

Tu vei rămâne viu, sub fiecare apus de soare.

Poezie dedicată lui Mihai Eminescu în cinstea zilei sale de naștere care a fost ieri pe15 ianuarie.

Poezie compusă pe 13.01.2025