Ra și Luna
Ei sunt apa care vede,
Suflet din țărână scos!
Focul care iubind,arde.
Trupii goi,vid întunecos.
Pe loc divin pasesc cei doi,
Izul florilor,a lor culori.
Regatul existentei noi!
Alesii zilei,a nopți orori.
Merg acolo sau vin aici?
Cei puri,cei vii,rătăciți.
Bantuind prin zile-i dulci,
Gradina ei o gusta.
Am uitat sa va spun eu oare?
Este și un șarpe de culoare.
El va fi dușman cu mine,
Se va iubi doar pe sine.
Ra și Luna va numesc,
Primii mei,comoara mea.
Ingeri dragi va dăruiesc,
De demoni sa va feresc!
De ii cauți nu ii găsești!
I-am ascuns in tine.
Indraznesti?
Din lupta suprema sa dovedești?
Drum lung aveți voi sigur,
Cai șirete dar și drepte.
De te grabesti mergi singur!
Impreuna,de departe.
In cuvintele-mi secrete vei găsii,
Ra,fiul soarelui privii!
Frumusetea celei vii,
Luna cu ochi de foc,zambii.
Si le place ei trăiesc,
Un întreg alcătuiesc.
Veate de la zei primesc,
Glas in minte ii surprinde.
Gasiti drumul de la mijloc,
Cautati in noapte,soare!
In dragoste găsiți si ura,
Iar in moarte dulcea-mi viața!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Andrea Berekmeri
Data postării: 11 februarie
Vizualizări: 196
Poezii din aceiaşi categorie
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Tu, iunie al lor
Tu, iunie al lor
Plângi că nu-i mai ai
Sau plângi că ai să-i pierzi
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
Învață să te bucuri, cu ei,de ei
Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil
Părinți-s fericiți, căci tu exiști
Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi
Sau ei te chem
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
De-i uiți pe ei, părinții tăi
Nici tu nu mai existi
Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg
Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști
Nici gând, nici suflet n-ai mai fi
Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai
Sau cazul fericit, când încă îi mai ai
Se bucura nespus, că ești copilul lor
Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți
Copile sa nu-i uiți
Ești iunie al lor
Florin Ristea
1 iunie 2024
21:55
Sadness
My bones are aching with my sadness.
It feels impossible to leave my bed.
My eyes are swollen shut
from all the tears I shed.
I keep replaying our memories,
over and over in my head.
My hands can no longer write,
From all the paragraphs I sent begging you.
My heart has sunk so deep,
Due what you put me through.
I wonder if you feel this type of agony.
At times I wish you did
so that you could understand me.
But deep down I know it's not true,
for you have already replace me
with somebody new
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Tu, iunie al lor
Tu, iunie al lor
Plângi că nu-i mai ai
Sau plângi că ai să-i pierzi
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
Învață să te bucuri, cu ei,de ei
Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil
Părinți-s fericiți, căci tu exiști
Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi
Sau ei te chem
Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi
De-i uiți pe ei, părinții tăi
Nici tu nu mai existi
Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg
Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști
Nici gând, nici suflet n-ai mai fi
Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai
Sau cazul fericit, când încă îi mai ai
Se bucura nespus, că ești copilul lor
Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți
Copile sa nu-i uiți
Ești iunie al lor
Florin Ristea
1 iunie 2024
21:55
Sadness
My bones are aching with my sadness.
It feels impossible to leave my bed.
My eyes are swollen shut
from all the tears I shed.
I keep replaying our memories,
over and over in my head.
My hands can no longer write,
From all the paragraphs I sent begging you.
My heart has sunk so deep,
Due what you put me through.
I wonder if you feel this type of agony.
At times I wish you did
so that you could understand me.
But deep down I know it's not true,
for you have already replace me
with somebody new
Lentila bunăvoinței
(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)
Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.
Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.
Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,
Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,
Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,
Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,
Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,
Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?
Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.
Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.
Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?
Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.
Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,
Lentila este pur și simplu defectă
Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,
Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?
Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?
Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,
Efortul nu este chiar atât de mare,
Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,
Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,
Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.
Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?
Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Alte poezii ale autorului
Apa sâmbetei
SPECIAL REQUEST
Rau de lacrimi ce
porți amintiri,
Du cu tine tot ce e
al meu trecut!
Ia-mi si sufletul rupt
din martiri,
Inima imi plânge
cerându-mi rebut.
Sclipiri de fericire si raze
cândva de soare,
Se rup din mine imagini
din trecut.
Va poarta apa spre răscruce
de izvoare,
Dand un nou sens zile-i
care m-a născut.
Ultima picătura se contopește
cu paharul plin,
Un fir de nisip prin clepsidra
se strecoară.
Va poarta rau departe,cu drag
eu ma alin!
Ridicand a trecutului adânca
înfiptă ancora.
Apa e limpede si făcătoare
de miracol!
Treizecisitrei de ani am scurs
pe al sau drum.
Purifica prezentul si clădește
prin oracol,
Trecutul e fals fiind prefăcut
in scrum!
Din suflet si din oase se
revarsă rece izvor,
De amintiri tu ma dezlegi,
rădăcini sa mi le porți!
Sine ce nu îl poți captura
doar cu un zăvor,
Preiau eu cârma impunătoarei
dure sorți!
Un nou suflet mi se va
da si e rece!
Trupul din sânge negru
își va gusta.
Piramida lunii cu iz de acrișor
spre dulce,
E speranța neagră a
inimii ce va lupta!
Se prezenta un vis si Întunericul
ma cuprinde,
Strangeam lacrimi de sete sa
nu ma mai doară.
Aerul rece si negru,e ceva ce
nu poți a prinde!
De veacuri îl amintesc simțind
subtil ca joara.
Statui melancolice
împietresc amintiri,
Eu las in urma tot ce
nu-mi aparține.
Orizontul prezice a
întunericului vestire,
Magia e curioasa,
universul o retine!
Dulce Septembrie
Ceea ce sunt in suflet sângele-mi,
niciodată nu va putea lega.
Ceea ce vreau sa fiu trupul niciodată
nu-mi va putea nega!
Totusi umbrele aruncate asupra sinelui
meu nu le pot alunga,
Sunt umbre ce vin din sânge încercând
a ma constrânge.
Nu îmi amintesc cum a început totul,
știu doar clipa prezenta.
A fost un vin lung si l-am uitat deja,
nu am fost atenta!
M-am trezit intr-un labirint
încercând sa fiu orienta.
Pare a fi o capcana a sufletului
unde nu ma simt iubita.
Sangele îmi este străin si sufletul incolor.
Oooo dulce Septembrie,cât îmi e de dor!
Sa îmi fi alături la tristete
sa ma înveți pe viitor,
Ca nimic pe lumea asta
nu este întâmplator.
Învață-ma ce trebuie sa știu si
da-mi lecțiile vieții,
Sunt curajoasa,ma voi lasa prada tristetii!
Alaturi de tine am cunoscut
valoarea frumuseții.
De fiecare data când am căzut,
m-ai ridicat mai sus ca toții.
O camera cu patru pereți goi si
o usa fără de viitor.
Un geam bine zidit care nu-mi
arătată promițător.
Sa fie oare coșmarul vieții mele sau
ceva ce-mi e de ajutor?
Sufletul îmi plânge si nimeni
nu îmi e martor.
Patru femei cu semne distincte
si un lacăt ce ma minte.
Ceea ce ne leagă pe noi sigur
nu ne face sfinte.
Diferenta dintre noi va răscolii
si morminte!
Arbore genealogic ce nu poate
fi descris in cuvinte.
Sunt o visătoare,ceva rafinat,
tăcerea.
Caut sa fiu singura sa îmi
cunosc plăcerea.
Gandul îmi zboară,vreau sa
înțeleg mareea!
Intr-un astfel de loc sufletul
îmi va cunoaște pieirea
Ce-mi oferi tu mie viata de ma
lași așa in ceata?
Cat de adânc vrei sa ma porți in
al meu suflet condamnata?
Unde vrei tu sa ma duci,
sa ridic o fortăreața?
Sa ma apar de cei dragi si sa
nu-i mai văd la fata?
Cat de dulce e durerea când îmi
areti tu si puterea!
Da-mi valoare la suspin si voi
rupe si tăcerea.
Cuvintele-mi pot fi mai dulci poate
chiar ca si mierea,
Dar nu vor fi aici ca sa le simtă adierea.
Eu iubesc pana ma doare si voi
fi aceeași oare?
Alta zi alta poveste,dimineața,pe răcoare.
Asteptam cu toții noul răsărit de soare,
Dar știm ca intr-un final
orice floare moare.
Vino din nou Septembrie si
lasă-ma sa plâng!
Dintr-un vis parca uitat lacrimile
sa le strâng.
Lectii de viata si moarte,cine sunt
ca sa le alung?
Am nevoie de cunoștința ca sa pot sa înving.
Nimic nu-i mai bătut in cuie decât
propriul meu destin,
Gândind spre viitor numai cu
dragoste si suspin.
Caut rodul timpului si cu el
vreau sa ma alin.
Va trece orice dilema despre
grupul meu sangvin.
Având in vedere ca poezia"Dulce Septembrie" am scris-o după o pauza lunga si ca m-am folosit de ajutor in găsirea rimelor,o voi lasă in categoria proza. Am făcut mai mult un exercitiu cu aceasta poezie,a fost doar de încălzire pana mi-am dat seama ca nu am nevoie de ajutor in găsirea rimelor. Restul poeziiilor mele sunt autentice ,scrise de mâna si au fost scrise aproximativ acum un an.M am decis sa le public si sa continui sa scriu. Cu toată sinceritatea. Vanessa
Numărul bestiei
Draga Satan,
Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu,Andrea! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.
Nu mai sunt cine am fost!
In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.
Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.
Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!
Cu drag,Andrea.
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Piese de puzzle
Culeg din noapte fragmente de vise,
Realitatea se contopește
cu luminile-i stinse.
Memoria imi joaca feste si
ma agat de amintiri,
Piese de puzzle își
caută potriviri.
Alarma suna in ora
cruda si târzie,
Uit subtil de siropoasa-mi
fantezie.
Ma trezesc in iad,
imi fac si o harta!
Nu ma opun la ce îmi
rezerva soarta.
Lumina e acra si vreau
sa plec departe,
Licoarea de aseară vrea sa-mi
facă parte.
Oglinda îmi zâmbește cu
tente necrofile,
Apocalipsa e aproape dându-mi
semne subtile.
Aduc mesaje de dincolo
de toate!
Suntem înzestrați cu
întunecate arte.
Magia e lichida si curge
prin sentimente,
Gestul faureste viitoarele
momente!
Se recoltează iubirea oficial,
dramatic.
Moartea nu va fi ceva zadarnic!
Domnita suavă,demoni
ți se alătura!
Fiind prea sus nimic nu
te mai satura.
Rugaciunea e între barele viitorului,
Influenta puternica pe
timpul postului!
E ușor sa crezi si sa
nu cercetezi,
Soarta crucifixului sa o cedezi.
Arbore cu fiecare-i
creanga originala,
Pomul cu leacuri pentru
orice boala.
Se da de veste,se caută zeița!
Sa fie cu castel si tot
ce e de fiță!
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Apa sâmbetei
SPECIAL REQUEST
Rau de lacrimi ce
porți amintiri,
Du cu tine tot ce e
al meu trecut!
Ia-mi si sufletul rupt
din martiri,
Inima imi plânge
cerându-mi rebut.
Sclipiri de fericire si raze
cândva de soare,
Se rup din mine imagini
din trecut.
Va poarta apa spre răscruce
de izvoare,
Dand un nou sens zile-i
care m-a născut.
Ultima picătura se contopește
cu paharul plin,
Un fir de nisip prin clepsidra
se strecoară.
Va poarta rau departe,cu drag
eu ma alin!
Ridicand a trecutului adânca
înfiptă ancora.
Apa e limpede si făcătoare
de miracol!
Treizecisitrei de ani am scurs
pe al sau drum.
Purifica prezentul si clădește
prin oracol,
Trecutul e fals fiind prefăcut
in scrum!
Din suflet si din oase se
revarsă rece izvor,
De amintiri tu ma dezlegi,
rădăcini sa mi le porți!
Sine ce nu îl poți captura
doar cu un zăvor,
Preiau eu cârma impunătoarei
dure sorți!
Un nou suflet mi se va
da si e rece!
Trupul din sânge negru
își va gusta.
Piramida lunii cu iz de acrișor
spre dulce,
E speranța neagră a
inimii ce va lupta!
Se prezenta un vis si Întunericul
ma cuprinde,
Strangeam lacrimi de sete sa
nu ma mai doară.
Aerul rece si negru,e ceva ce
nu poți a prinde!
De veacuri îl amintesc simțind
subtil ca joara.
Statui melancolice
împietresc amintiri,
Eu las in urma tot ce
nu-mi aparține.
Orizontul prezice a
întunericului vestire,
Magia e curioasa,
universul o retine!
Dulce Septembrie
Ceea ce sunt in suflet sângele-mi,
niciodată nu va putea lega.
Ceea ce vreau sa fiu trupul niciodată
nu-mi va putea nega!
Totusi umbrele aruncate asupra sinelui
meu nu le pot alunga,
Sunt umbre ce vin din sânge încercând
a ma constrânge.
Nu îmi amintesc cum a început totul,
știu doar clipa prezenta.
A fost un vin lung si l-am uitat deja,
nu am fost atenta!
M-am trezit intr-un labirint
încercând sa fiu orienta.
Pare a fi o capcana a sufletului
unde nu ma simt iubita.
Sangele îmi este străin si sufletul incolor.
Oooo dulce Septembrie,cât îmi e de dor!
Sa îmi fi alături la tristete
sa ma înveți pe viitor,
Ca nimic pe lumea asta
nu este întâmplator.
Învață-ma ce trebuie sa știu si
da-mi lecțiile vieții,
Sunt curajoasa,ma voi lasa prada tristetii!
Alaturi de tine am cunoscut
valoarea frumuseții.
De fiecare data când am căzut,
m-ai ridicat mai sus ca toții.
O camera cu patru pereți goi si
o usa fără de viitor.
Un geam bine zidit care nu-mi
arătată promițător.
Sa fie oare coșmarul vieții mele sau
ceva ce-mi e de ajutor?
Sufletul îmi plânge si nimeni
nu îmi e martor.
Patru femei cu semne distincte
si un lacăt ce ma minte.
Ceea ce ne leagă pe noi sigur
nu ne face sfinte.
Diferenta dintre noi va răscolii
si morminte!
Arbore genealogic ce nu poate
fi descris in cuvinte.
Sunt o visătoare,ceva rafinat,
tăcerea.
Caut sa fiu singura sa îmi
cunosc plăcerea.
Gandul îmi zboară,vreau sa
înțeleg mareea!
Intr-un astfel de loc sufletul
îmi va cunoaște pieirea
Ce-mi oferi tu mie viata de ma
lași așa in ceata?
Cat de adânc vrei sa ma porți in
al meu suflet condamnata?
Unde vrei tu sa ma duci,
sa ridic o fortăreața?
Sa ma apar de cei dragi si sa
nu-i mai văd la fata?
Cat de dulce e durerea când îmi
areti tu si puterea!
Da-mi valoare la suspin si voi
rupe si tăcerea.
Cuvintele-mi pot fi mai dulci poate
chiar ca si mierea,
Dar nu vor fi aici ca sa le simtă adierea.
Eu iubesc pana ma doare si voi
fi aceeași oare?
Alta zi alta poveste,dimineața,pe răcoare.
Asteptam cu toții noul răsărit de soare,
Dar știm ca intr-un final
orice floare moare.
Vino din nou Septembrie si
lasă-ma sa plâng!
Dintr-un vis parca uitat lacrimile
sa le strâng.
Lectii de viata si moarte,cine sunt
ca sa le alung?
Am nevoie de cunoștința ca sa pot sa înving.
Nimic nu-i mai bătut in cuie decât
propriul meu destin,
Gândind spre viitor numai cu
dragoste si suspin.
Caut rodul timpului si cu el
vreau sa ma alin.
Va trece orice dilema despre
grupul meu sangvin.
Având in vedere ca poezia"Dulce Septembrie" am scris-o după o pauza lunga si ca m-am folosit de ajutor in găsirea rimelor,o voi lasă in categoria proza. Am făcut mai mult un exercitiu cu aceasta poezie,a fost doar de încălzire pana mi-am dat seama ca nu am nevoie de ajutor in găsirea rimelor. Restul poeziiilor mele sunt autentice ,scrise de mâna si au fost scrise aproximativ acum un an.M am decis sa le public si sa continui sa scriu. Cu toată sinceritatea. Vanessa
Numărul bestiei
Draga Satan,
Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu,Andrea! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.
Nu mai sunt cine am fost!
In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.
Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.
Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!
Cu drag,Andrea.
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Piese de puzzle
Culeg din noapte fragmente de vise,
Realitatea se contopește
cu luminile-i stinse.
Memoria imi joaca feste si
ma agat de amintiri,
Piese de puzzle își
caută potriviri.
Alarma suna in ora
cruda si târzie,
Uit subtil de siropoasa-mi
fantezie.
Ma trezesc in iad,
imi fac si o harta!
Nu ma opun la ce îmi
rezerva soarta.
Lumina e acra si vreau
sa plec departe,
Licoarea de aseară vrea sa-mi
facă parte.
Oglinda îmi zâmbește cu
tente necrofile,
Apocalipsa e aproape dându-mi
semne subtile.
Aduc mesaje de dincolo
de toate!
Suntem înzestrați cu
întunecate arte.
Magia e lichida si curge
prin sentimente,
Gestul faureste viitoarele
momente!
Se recoltează iubirea oficial,
dramatic.
Moartea nu va fi ceva zadarnic!
Domnita suavă,demoni
ți se alătura!
Fiind prea sus nimic nu
te mai satura.
Rugaciunea e între barele viitorului,
Influenta puternica pe
timpul postului!
E ușor sa crezi si sa
nu cercetezi,
Soarta crucifixului sa o cedezi.
Arbore cu fiecare-i
creanga originala,
Pomul cu leacuri pentru
orice boala.
Se da de veste,se caută zeița!
Sa fie cu castel si tot
ce e de fiță!
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!