pasta de dinti

Atitea femei

Si doar o pisica regret

Atitea femei

Si mi-e dor doar de calul meu

Atitea femei

Si ciinele-i singurul ramas aproape

Aceasta femeie

Inserari , pustiu si noapte

Aceasta femeie

Izvorul cald al pacii albastre

Aceasta femeie

Si-n rest, mai mult tacere

cum de nu esti un om de succes ?

m-ai intrebat

in timp ce ridicai masura

alaturi de statura mea monumentala

reflectata de asumata mea aroganta.

poate c-ar fi trebuit sa-ncerc

da m-au trudit vremurile

m-au ademenit cartile

m-au ratacit bibliotecile

m-au colorat anotimpurile

m-au invaluit uitarile

m-au zidit cuvintele

m-au tintuit recunostintele

m-au ingenunchiat inserarile

m-au diluat ploile

m-au imbatat salcimii

m-au imbiat si teii

m-au acceptat caii

m-au chemat ciini

m-au detunat pustile

m-au inhatat padurile

m-au oglindit izvoarele

m-au amagit soaptele vintului

m-au colorat prigoriile

m-au ingrijorat eclipsele

m-au incintat meteorii

m-au dumirit ecuatiile

m-au luminat fortele

m-au imbatat sunetele

m-au mingiiat rimele

da mai mult decit toate

m-a-nlantuit

ca o ancora grea

infipta-n nisipul marii albastre

cicatricea mica,alba

de pe buza ta de sus

Tu ai spus

Sa ne masuram

Sa ne asezam

Spate-n spate

Am masurat si am vazut asa 

Statura ta

Aproape firava

Mult peste cit pot eu cara

Darnicia ta

Coplesitor nevazuta

Atit de mare-i recunostinta

Glasul tau

Chiar soptit

Mai sonor si raspicat decit al meu

Visele tale

Colorate tacut

Asa adinc coborite-n amintire

Ochii tai albastri

Desi tristi

Infinit mai frumosi decit ai mei

Dar iubirea ta

Altfel adinca

N-o poate-ntrece pe a mea

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

Cind respiri,inspiri si apoi expiri

Noaptea, in iulie, in canicula

Aerul pe care-l respiri e un aluat

Cald si lipicios

Il sufli afara ca sa te golesti

Ca sa te umpli

Cu alta rasuflare, cu alta sorbitura

Dar el se-ntoarce

Acelasi aer lipicios si elastic

Asa lipsit de racoare

Asa sarac in consolare

Il mesteci ca pe-o bucata de turta

Calda si groasa

Si n-o sa stii daca inspiri sau expiri

Doar astepti dimineata

Si un  tintar care ,poate,cu aripa lui

O sa stirneasca-o adiere

O sa-ti lungeasca viata

Cuvintul scris,in zid zidit

Cuvintul scris,potrivnic risipirii

Cuvintul scris in marginea umbrei.

In partea dinspre soare, visin

In partea dinspre umbra, nuc

Nehotarit,vintul,amesteca gustul

Racoreste,din stinga

Usuca,din drepta.

Ingenunchiat de soare

Impovarat de carti

Astept inserarea

Noaptea,la vremea potrivita

Un cutit ascutit ca cel de nerostit

Taie tigara

Carafa,plina cu-n rosu greu

Asteapta

Cerul,e plin de stele

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.

Ți-e poftă de ceva răcoritor,

Care seamănă izbitor,

Cu un cocktail cu mai multe arome,

Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,

Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,

Că de această dată,

Să comanzi ceva ce nu te îmbată.

Mergi la tejghea puțin tristă,

Dar în același timp foarte realistă

Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine

Și o limonadă să se mai combine

Acele arome fructate,

Din paharele deja pătate,

Ești încântată

De comanda deja ridicată,

Te așezi la o masă,

Te simți fix ca acasă,

E firesc, doar stai la terasă,

Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",

Ce până și limba ți-o vopsește albastră,

Dar îmbinarea gingașă a fructelor,

Produs al recoltelor,

Te lasă fără cuvinte,

Cine spune că această băutură nu este bună minte,

Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi

Te îndeamnă să mai rămâi.

Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,

Ce înoată toate înconjurate

De acel suc delicios,

De un albastru ca al cerului ploios,

Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,

Care, pe deasupra, mai este și dietetic,

Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,

Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.

Nici Eminescu,

Nici Coșbuc,

Nici Alexandri sau Blaga

Stănescu sau Blandiana,

N-au avut o diplomă.

Așa din întâmplare au început,

Să scrie cum a putut.

Ea scrie, și tot scrie,

Scrie „lacrimi, zâmbete și soare”

Cu fiecare cuvânt iși adună o bogăție,

Artă într-o galerie.

400 peste de creații,

Toate minunății.

Toți cred că sunt bine,

Cu zâmbetul pe buze,

Dar în adâncul meu e o mare de umbre,

Pe care nu o vede nimeni.

În fața lumii mă fac puternic,

Dar în interior mă clatin,

Toți cred că sunt bine,

Căci nu arată nimeni ce-i din spate.

Tăcerea mea e vocea care strigă,

Frica mea e mascată de curaj,

Toți cred că sunt bine,

Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.

Toți cred că sunt bine,

În spatele fiecărui pas,

Mă ascund în spatele unui zâmbet,

Fără să-i las să vadă ce mă apasă.

În jurul meu e zgomotul vieții,

Dar în sufletul meu e liniște,

O liniște grea, plină de neînțeles,

Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.

Toți cred că sunt bine,

Căci ochii mei spun altceva,

Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,

Fiecare privire mă adâncește mai mult.

Când mă uit în oglindă,

Văd o față străină,

Cine e cu adevărat „eu”?

Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?

Seara, când totul se calmează,

Mă simt gol, fără forme,

Toți cred că sunt bine,

Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.

În fiecare zi mă joc cu cuvintele,

Le dau forme, le fac să strălucească,

Dar în spatele lor se ascunde o durere,

O durere pe care nimeni nu o poate atinge.

Toți cred că sunt bine,

Pentru că am învățat să ascund,

Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,

Se află un întreg univers de neliniște.

Și mă întreabă lumea ce fac,

Eu doar răspund „bine”,

Dar în liniștea nopții,

Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.

Toți cred că sunt bine,

Dar eu sunt doar o umbră,

O umbră care aleargă după o lumină,

Ce pare mereu prea departe.

Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,

Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,

Dar până atunci, toți cred că sunt bine,

Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.

Toți cred că sunt bine,

Căci nimeni nu vede ploaia,

Care cade peste sufletul meu,

Și mă face să mă pierd tot mai mult.

Am fost și azi pe la spital
Rana să o tratez, că doare,
Pe drum amici și cunoștințe
Dorind răspuns la întrebare.

După salutul cald, prietenos
Venea pe fir..ce faci, ești bine,
La care trist... le răspundeam
Că-s operat și-aștept minune.

Toți cunoșteau că-s suferind
Că Piatra e oraș, destul de mic,
Iar bârfa lumii, e greu de-oprit
Chiar și atunci când știu, nimic.

Așa că le explic de suferința mea
Și amănunte dau să mă-nțeleagă,
Că am o plagă, pe colonul sigmoid
Iar doctorii încearcă...s-o extragă.
...................................

Sunt ale vieții încercări ce le trăim
Iar ce-am greșit, în timp... plătim,
Și-acum mai abitir ca... niciodată
O rugă de-ajutor spre EL... rostim!
Făr-a uita tot Lui... să-i mulțumim!

Din cer cad picături de apă

Pe care toți le așteptăm,

Este o mare binecuvântare

Dar nu știu dacă o merităm

Suntem atât de plini de ură

Și am uitat să dăruim iubire,

În jur este multă minciună

Dar toți sperăm la mântuire

Ne ducem zilnic la biserici

Și ne rugăm la Domnul Sfânt,

Dar amânăm să facem fapte

Cât mai trăim pe-acest pământ

Pe mulți ne doare adevărul

Când cineva ni-l spune-n față,

Îl dușmănim pentru-ndrăzneală

Și mai apoi îl ținem la distanță

Ne vine tare greu ca să iertăm

Pe cei ce fără vină ne-au rănit,

Cu ușurință acuzăm și judecăm

De parcă niciodată n-am greșit

Iată de ce mă-ntreb de merităm

Să cadă peste noi picuri de apă,

Dar cine-s eu să judec, când știu

Că-n groapă cade..cel ce sapă!