Neamul meu va sta în picioare

Te-aș fi iubit cum vântul plânge

În nopți cu lună fără somn,

Cum dorul vechi în piept se frânge

Când bate-n tâmple ca un domn.

Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,

Cu flori de mac și vis curat,

Dar lumea noastră prea măruntă

Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.

Te-aș fi iubit pe căi de seară,

Prin ploi de toamnă fără rost,

Dar ai plecat, iubirea moare—

Și-mi ești străină cum mi-ai fost.

Și totuși, umbrele din mine

Îți mai șoptesc un gând târziu...

Te-aș fi iubit... dar nu știu cine

Ne-a blestemat să nu mai fiu.

În vârtejul unei iubiri pierdute,
Ai fost lângă mine, mereu tăcută.
Când inimile s-au spart, lacrimi s-au vărsat,
Tu ai adus lumina, ai risipit ce m-a apăsat.

Pe cărări încâlcite de nopți amare,
M-ai ghidat spre priveliști mai clare.
Nu mai sunt pierdut în ceața umbrei,
Cu fiecare cuvânt, fricile mi le-ai luat.

Prietenia ta, pură, un far strălucitor,
Prin zile întunecate și nopți fără sfârșit.
În tine am găsit un țărm statornic,
O legătură pe care timpul nu o va ignora.

Odată iubirea s-a pierdut, dar am găsit mai mult,
O prietenă ce a pășit prin fiecare ușă.
În râsul împărtășit și lacrimile tăcute,
Ai fost lângă mine prin toate aceste ani.

Acum, pe măsură ce viitorul se apropie,

Îl înfrunt fără teamă.
Căci în inima mea, țin atât de adevărat,
Darul prieteniei găsite în tine.

Cât de mult? Mai mult decât pot scrie cuvintele, mai adânc decât orice răsuflare. Mi-e dor de tine cum ți-ar fi dor de aer dacă ai trăi sub apă, cum îi e flăcării dor de oxigen ca să ardă. E un dor care nu doarme, care pulsează în piept și-mi face pielea să tânjească după atingerea ta, iar mintea să te deseneze în fiecare vis. Mi-e dor de tine nebunește, frumos, cu liniște și cu fior, ca un foc care știe să ardă încet, dar până-n măduvă. Așa mi-e dor de tine, iubita mea!

Doamne,
Cel ce ești peste toate și în toate,
Cel ce vezi și când închid ochii,
Cel ce numeri firele de păr
și gândurile pe care le ascund sub limbă,

îți vorbesc cu mâna stângă
pentru că dreapta mea minte frumos.

Binecuvântează-mi începutul,
căci sfârșitul îl stric singur.

Tată,
am venit la Tine murdar,
dar nu de noroi,
ci de amintiri calde
care nu se spală cu apă sfințită.

Îmi aduc aminte de trupuri
așa cum alții își aduc aminte de icoane.
Le știu formele pe de rost
și totuși mă mir
că nu mă arde fulgerul.

Spune-mi:
păcatul e în carne
sau în dorința de a nu fi singur?

Doamne al oștirilor,
eu nu lupt ca sfinții.
Eu mă târguiesc.
Îți dau post
ca să-mi lași o amintire.
Îți dau o lumânare
ca să nu-mi ceri inima întreagă.

Mi-e frică de mântuire,
Doamne.
Prea multă lumină
pentru ochii mei obișnuiți cu penumbra.
Prea mult adevăr
pentru un om care și-a clădit viața
din jumătăți de mărturisire.

Iartă-mă
că Te folosesc ca decor
când îmi convine
și ca judecător
când mă sperii.

Iartă-mă
că spun „voia Ta”
cu speranța secretă
că nu o vei face.

Doamne,
dacă mă vezi tăcând,
să știi: nu m-am lepădat.
Doar mi-e rușine.

Rușinea mea nu e refuz,
e singurul adevăr
pe care încă îl pot spune fără să tremur.

Primește rugăciunea mea stângace,
scrisă strâmb,
cu cerneală care încă miroase a trup,
și dacă nu poți să mă cureți,
măcar ține-mă aproape,

ca pe unul care încă se luptă
și n-a învățat
să creadă fără să sângereze.

Amin.

Te-am iubit cu legi greșite,
Ca un pământ fără hotar,
Crezând că tot ce cade-n mine
Va rămâne stelar.

Dar tu erai din altă orbită,
Mai rece, mai ușor de dus,
Iar dragostea mea infinită
Te-a tras prea mult… și te-a apus.

Acum mă-nvârt în jurul unei
Absențe care doare blând,
Și-n fiecare noapte-apune
Ce n-a putut fi pe pământ.

Nu te mai caut prin galaxii,
Nici nu mai cer eternități,
Mi-ajunge că prin veacuri vii
Ca o lumină fără vieți.

Căci unele iubiri rămân
Nu ca început sau sfârșit,
Ci ca o lege fără nume
Ce ne-a unit… și ne-a pierit.

Sub picioare, sub întreaga țară, nimic solid
Toată țara, vremea ei, totul stă pe nisip
Se mișcă, se clatină, gata gata să cadă
Munții prăvale păduri  cu tăietori de baladă,
Românii poartă măști de guturai sau covid
Și nu se deșteaptă sub nicio formă de chip!
...
Trecutu-i prea greu pentru a putea fi cules
Și nimic n-a rămas, nici amintirea valorii.
Bocanci noduroși ne-apasă din nou pe grumaz
Nu ripostăm, prea moi să scăpăm din necaz
Sau renunțăm, pentru că noi am vrut și-am ales
Pe cei ce ne-apasă cuprinși de mania grandorii!

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul  Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.

Ușa de la intrare  este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără  program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș  : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .

Întrebări în gând și  curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…

Pereții cu multe  tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei  mostre de  foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas  reverberant  : ce - ați fost și cine va ucis? …

Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat

Din gradina voastră m-ați tăiat

În vas cu apă tulbure stau uitat

Petalele una câte una

Din corolă pe jos au alunecat,

Iar parfumul mi  s-a volatilizat

Polenul  lăcrimând  s-a cristalizat

Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …

Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un  cineva,,  care vroia să nu fie  înțepat. Deslușesc un murmur de petale …

Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,

Trandafirul cu rădăcini perene

Cântat în versuri, în multe refrene

 Și iată-mă răpus de mâini viclene…

Mai bine eram o floare prin poiene

De cât, în cameră întunecată, prizonier.

Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.

Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un  un coș de gunoi deja  un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme  de aceleași mâini viclene. La fiecare pas  cuvintele îmi erau sacadate exprimând  asemănări  între soarta florilor din grădină și soarta  oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată  să trăiască din cauza mâinilor viclene...

De  atunci, în cale îmi apar vitrine  cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

Poezie de Marieta Maglas

Nota :Această poezie este publicată.

Mai fac, mai scriu, mai spun prostii,
nu sunt de plopi, sau de campii.
Nu am în sînge fir de scriitor,
nu pot să scriu de frumuseţe şi amor.
De moarte ştiu să scriu mai bine,
şi numai moartea’n cap îmi vine.
Doar negru văd ce voi vedeţi  frumos,
si unde voi zburaţi, eu merg pe jos.
Sunt trist mereu şi’mi pare bine,
că bucuria, doar din bucurie’mi vine.

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.