Neamul meu va sta în picioare

Mi-ai lăsat în vene o toamnă

Și pleoapele grele de ploi,

În piept îmi cad frunze uscate,

Și pașii îmi sună goi.

Tu ești vara ce s-a stins devreme,

Lăsând în pământ doar noroi,

Eu sunt copacul care te-a crezut,

Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.

Dar toamna nu plânge, doar știe

Că iernile vin și se duc,

Și chiar de azi tremură vântul,

Un pahar și încă trei,
Vinu-i zeu, păcat de-ai mei!

Visinata e un vis,
Pân’ mă culc sub paraclis.

Vinul curge, gându-i clar:
Hai să dorm și pe trotuar!

Beau un pic, mă țin pe drum,
Beau mai mult, sărut un prun.

Beau un vin, mă simt artist,
Mâine sunt doar alcoolist.

Sub tălpi, nu e pământ.
E pielea celor plecați,
întinsă peste oasele unei rugăciuni
care n-a mai ajuns la cer.

Țărâna visează.
Se mișcă noaptea,
își schimbă poziția în somn,
așteaptă o respirație veche
să-i spună că e iarăși vie.

Dar nimeni nu se mai întoarce
în trupul în care a murit.

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.

E 31 decembrie,
dar nu-i Revelion.
E o zi ca oricare alta,
numai că mai tăcută.
Pe perete, calendarul a obosit.
Nu mai are foi.
Numai o întrebare:
„Și tu ce-ai făcut anul ăsta?”
Eu?
Am plâns.
Am tăcut.
Am iubit o fată care n-a știut.
Am mers pe la morminte.
Am scris.
Am tăcut iar.
Am trăit.

La final, calendarul s-a uitat la mine
și mi-a zis:
„Ai fost om.
E destul.”

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

Conteaza cine esti acum 

Nu cine-i la sfarsit de drum 

Conteaza ce iubesti in sine

Nu ce zic eu catre tine

Conteaza cine a mintit

Cand sufeltul ti-ai otravit 

Dar si asa tu stii ca poti 

Sa il ierti, pe el, pe toti

Caci in lume nu se opreste

Nimeni, si cand te priveste 

Cine crezi tu ca ti-e drag

Si tu simti ca un latrat

A cainelui ce nu musca

Dar iti spun, tine-l in cusca

Ca tu nu stii niciodata 

Daca musca in timp ce latra.

Se pregătește iarăși toamna, 

Cu gânduri colorate în pastel,

Să se așeze blând, purtându-și lin coroana,

Ca o icoană sfântă ținută-ntr-un castel

Cete de culori complementare se răresc, 

Rând pe rând, încet ne părăsesc,

Ce n-aș da să mai privesc o dată vara,

Cum schimbă fețe triste, ce brusc se-nveselesc! 

E totuși cerc, spirală, vrem, nu vrem,

Să cadă peste noi culorile-analoage,

Punând covoare foșnitoare sub picioare, 

E totuși altă muzică și iarăși un alt gen

O, toamnă necesară, adu-ne mult răgaz,

Să nu ne plictisim de soarele-n amiază, 

Și pune gânduri noi, curate, cu fiecare pas,

S-avem o altă vară, o vară cu mult haz!

Ce simple culori, își vorbesc în eseu

Cum să petreacă, atât tu cât și eu

Un simplu apus să privim, e un nucleu

Spre un alt cer, o altă toamnă și vară mereu

Marius Ene, August, Polonia 

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Mândru-ai fost de ziua asta, mândru că erai român

Ai plecat dar chiar și-așa amintirile rămân

Azi ar fi fost ziua ta și am fi venit la tine

Să-ți urăm un la mulți ani, sănătate, fericire

Mult ți-ai mai iubit nepoții, făceam trenulețu-n sat

Și vara veneam la tine mergeam la Prut la scăldat

Mai primeai câte-o amendă pentru ca n-aveai permis

Dar pentru nepoții tăi făceai orice compromis

Te certai cu grănicerii ca Prutul nu e al lor

Și spuneai în gura mare că e al românilor

Ziceai ca jucăm un fotbal când scapi de spitalizare

Dar în noaptea aceea rece ai rămas fără suflare

Astăzi un poem ți-am scris, sper că din cer mă privești

Eu te mai văd doar în vis și mereu tu îmi zâmbești

Îngerii la cer te-au luat, ai plecat de lângă mine

Dar să știi nu te-am uitat încă mă gândesc la tine

Sunt mândru că-ți sunt nepot și semăn cu tine mult

Scriu rime, râd și glumesc cum făceai și tu demult

📅 01-12-2018

Mă frământ în nopți fără stele,

Și nu știu dacă plâng sau cânt,

Dacă smerenia mea are putere, 

Să mă ridice un pic din pământ.

Mă aflu la marginea ființei mele,

Unde soarta răstoarnă timpuri și vise,

Îngerii construiesc în juru-mi zăbrele, 

Să nu cad în acele ținuturi proscrise. 

Nu pot să ating lumina Ta, Doamne,

Sunt frunza căzută pe-un repede râu,

Tremur între maluri ce vor să condamne, 

Tot ce-am cărat cu mine-n desfrâu. 

Stau și privesc spre a Ta răstignire, 

Cele trei cruci sunt pe cer, nu pământ, 

Sângerez un amestec de ură-iubire, 

Și nu știu care dintre tâlhari eu sunt.