Maestre, Brâncuși!

Ești pentru mine... o candelă aprinsă
Ce nu s-a stins de când te-am întâlnit,
Mi-ai fost și vei rămâne-acum și mâine
Speranța de-a trăi, iubi și visul împlinit.

Ești răsărit de soare, în dimineața vieții
Ce mă trezește cu raza-i caldă de iubire,
Tu ești poveste, adevăr și binecuvântare
Cu tine mi-i ușor și zbor... spre nemurire.

Mi-ai apărut în visul unei nopți de vară
Când mi-ai șoptit că ești... pe-aproape,
Doar ochiul minții să mi-l țin... deschis
Și-atunci privirii, nimic, nu o să-i scape.

Când visului am început ai da crezare
Mult n-a trecut să te-ntâlnesc.. iubire,
Mână să-ți cer, să-mi fii.. a mea aleasă
Și-acum trăim, îndrăgostiți.. în fericire.

Astăzi, îmi ești, soție, prietenă, iubită
Ești tot ce mi-am dorit pe ăst pământ,
Îți mulțumesc, femeie

...binecuvântată
Și zic, te voi iubi, până-s chemat de  Domnul Sfânt!

De câte ori m-am rătăcit pe cale

Tu te-ai ivit și mâna mi-ai întins,

Să mă ridic și drumul să-l găsesc

Și cu iubire, în brațe m-ai cuprins. 

De Tine mi-a povestit bunica mea

Și spus că Tu ești calea și adevărul,

Iar când necazuri în viață voi simți

Rugă să-nalț, că Tu-mi ești ajutorul.

De mic am învățat poruncile cerești

Și încercat să nu le-ncalc vreodată,

Dar cine poate zice ,,n-am păcătuit "

Când de ispită... viața-i înconjurată. 

Am fost mereu cu Tine-n gândul meu

Și n-am uitat nicicând să mulțumesc,

Și-apoi să cer iertare și binecuvântare

Și lacrima s-o vărs... când Îți greșesc. 

Crezul mi-a fost să nu mă rătăcesc

Și bunătatea să-mi cuprindă inima,

Iar fapta să mă-nsoțescă la plecare

Când Domnul... Sus... mă va chema!

Nu știu de ce un ochi îmi plânge 

Acum în zi de Mare Sărbătoare, 

Iar lacrima amară mi se prelinge

 Pe chipul suferind care mă doare. 

Dar văd că celălalt mă-ndeamnă 

Să nu-mi pierd speranța-n oameni, 

Că, doar omul poate aduce bucurie 

Chiar dacă printre ei există fameni. 

Greu pot să spun ce se întâmplă 

Și cum în mine se bat două păreri, 

Una ce crede că ăsta este viitorul 

Și alta, că drumul nu duce nicăieri. 

Sunt întrebat ce cred de țara mea 

Și ce aș vrea cu ea să se întâmple, 

Doar spun că mi-aș dori-o vindecată 

Că trupu-i e brăzdat de răni multiple. 

Și le mai zic că-s mândru că-s român 

Și că trăiesc demult pe-acest meleag, 

Și nimeni nu va putea țara să-mi fure 

Cât roșu, galben și albastru e-al nostru steag!

La mulți ani, România!

La mulți ani, Români !

Cezar, membru Societatea Scriitorilor Români 

Chiar dacă ești departe

Eu te simt lângă mine,

Și văd cu ochiul minții

Când ți-e rău sau bine

Aștept să treacă ziua

Și seara să-ți șoptesc,

Că-mi ești ființa dragă

Cu tine vreau să trăiesc

Când suntem amàndoi

Și ne ținem de mână,

Atunci mă simt stăpân

Lângă a mea stăpână

Ce bine este-n astă viață

Când El cu Ea se potrivesc,

Și ce ușor trec peste toate

Când zilnic își spun..te iubesc!

Hai să ne-mpăcăm chiar azi

Că mâine poate fi târziu,

Să credem iarăși în iubire

Iar eu prieten drag să-ți fiu.

Ne știm parcă de-o veșnicie

Și peste multe am trecut,

Doar împreună am luptat

Și rău la nimeni n-am făcut.

A fost și vânt, au fost și ploi

Ba chiar și câteva furtuni,

Dar am știut cum să trăim

În adevăr și nu-n minciuni.

Nu cred că poți uita vreodată

Trecutul când ne-am cunoscut,

Și viața noastră atât de fericită

Pentru că alții răul ni l-au vrut.

Știm amândoi destul de bine

Că-n jur avem destui dușmani,

Iar satisfacții să le dăm nu vreau

Când ne iubim de-atâția ani.

Așa că hai să lăsăm amândoi

Din tot ce e orgoliu păcătos,

Iar lumea să rămână cu ale ei

Și să uităm prostia...de-a fi gelos!

Demult mi-am spus să nu mai scriu

Despre ce simt și mai ales ce văd,

Despre minciună și ura dintre noi

Să zic că totu-i bine și..nu prăpăd. 

Tot timpul am crezut că-s optimist

Și răul, nedreptatea..au vindecare,

Spre adevăr mereu gândul m-a dus

Și am sperat că omu-i în schimbare. 

Privesc în jur și greu pot să 'nțeleg

De ce este război și mor nevinovați,

Iar pacea, parcă nimeni n-o dorește

Și pruncii nenăscuți, nu știu..de tați. 

Privirea mi se duce și înspre oameni

Care mai ieri trăiau în dulce armonie,

Iar azi nu știu pe cine vina s-o arunc

Că tot ce noi trăim..e mare dușmănie. 

Astfel, am devenit și eu un pesimist

Și mi-am pierdut busola, ce-mi arăta,

Direcția cea bună, acum necunoscută

Așa că'ncerc, prin vers..ceva a corecta!

Doamne,

în umbra acestei lumi distorsionate,

mă pierd în chipuri strâmbe

și în glasuri care nu mai pot striga.

Grotescul s-a așezat în fața mea

ca o oglindă fisurată,

reflectându-mă pe mine însumi,

dar altfel decât mă știu.

Mi-am căutat fața în ape tulburi,

și am găsit un monstru plângând.

Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat

în propriile fapte mârșave.

Disperarea mi-a dat frâu liber,

m-a lăsat să mă smulg din propria carne

și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,

fără rost, fără loc,

fără îndrumare.

Am început să cred că există o frumusețe

în acest grotesc,

dar doar ca o mască peste un gol abisal.

Că poate disperarea este singura noastră patrie,

un loc unde nu se așteaptă nimic,

dar totuși cerem totul.

O, Doamne,

dacă grotescul este chipul uman în cădere,

mă rog, ridică-mă,

chiar și din acest loc rupt,

chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.

Dacă disperarea mă va duce la Tine,

atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.

Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva

decât această bântuire ce mă face viu,

dar nu în sensul frumuseții tale.

De aceea, atunci când sunt pierdut,

Doamne, nu mă abandona,

chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.

Și, căzut în disperare, ridică-mă...

vino ca o mângâiere,

și mă salvează,

de mine însumi.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci 

Iubindu-l Dumnezeu!

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.