Lacrima Fecioarei Sfinte!

Pe pământul unde toate numai bune nu mai sunt,
Bunătatea, demnitatea, omenia: vorbe-n vânt,
Pe pământul unde ura nu ne lasă-a mai iubi,
Lacrima Sfintei Maria ne mai poate mântui.
 
Pe pământul unde oameni pe alți oameni ii ucid
Salutând boala mintală a unui țar schizoid,
Crima riscă să devină un alt mod de a trăi
Lacrima Sfintei Maria ne mai poate mântui.
 
In aceste timpuri triste, când noi ne-am pierdut de noi,
Cine poate să ne-aducă împreună, înapoi?
Cine să ne mai învețe că-n credință e tăria?
Un răspuns îmi vine-n minte: Lacrima Sfintei Maria.
 
Pentru-a noastră-nfumurare, pentru-a noastră neputință,
Pentru răutatea noastră, pentru lipsa de credință
Când, pe drept, ne-ar fi fost teamă, că-i pornită să ne certe
Sfânta Maică varsă lacrimi, Fiului, ca să ne ierte!
 
Pe pământul unde toate niciodată nu au fost
Mai urâte si mai rele, si mai fără de vreun rost
Decât in aceste timpuri, când speranța însăși moare,
Ne mai poate ține-n viață, lacrima Sfintei Fecioare.
 
Într-un veac în care omul nu mai are nimic sfânt
Lacrima Sfintei Maria cade încă pe pământ
Ca un semn de-ncurajare și de-aducere aminte
Că din toate ne va scoate, lacrima Fecioarei Sfinte!

Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Daniel Dobrică poezii.online Lacrima Fecioarei Sfinte!

Data postării: 15 august 2025

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 463

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Glosa florilor

Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Un vânt de primăvară, zefir, a scuturat
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.

Din muguri, sălciile își împleteau verzi plete,
Căzute în cascadă pe malul dezghețat,
Ce renăștea bonom sub ploi de margarete,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.

În zbor de fluturi, zâne, de bine îți urseau,
Ai primăverii soli, în verzi-gălbui costume
Pe frânghii de lumină, din soare coborau
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume.

De ți-a fost frig cumva, de plânsul nu-ți da pace
Când apele sfințite, divin te-au însemnat,
Al păpădiilor puf alb ca sa te-mbrace,
Un vânt de primăvară, zefir, l-a scuturat.

Ți-e numele de floare, dar mai degrabă spun
Că floarea s-a numit în cinstea ta, anume,
Privind cum strângi într-una, în sufletul tău bun,
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.

Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume,
Un vânt de primăvară, zefir, le-a scuturat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.

Mai mult...

Iarnă în luna mai

Nu vreau să plec iubito, afară e urgie,
Cu-atâta ură ninge și-i ger cum nu gândești,
Că-n os se face țurțuri, orice celulă vie,
Mai strânge-mă în brațe puțin, să mă-ncălzești.

Te rog, nu face patul, azi nu mai merg la muncă
Și vreau prin așternuturi cu tine să mă pierd,
Decât să-nfrunt troiene ce norii mi le-aruncă,
Mai bine-mi las obrazul pe sân, să ți-l dezmierd.

Azi nu mai vreau să-mi pese și-am să deschid albumul
Cu vise înghețate, ce-n nopți prea reci le-adun
Și dintr-un vârf de munte, spre tine-am să-mi dau drumul,
Pe-o sanie lăptoasă, ca un copil nebun.

Cu mantia ei rece, bătrâna jună-primă,
Ar vrea să ne-nvelească, îmbrățișați și goi,
Ce face iarna asta, e pur și simplu crimă,
Să n-o lăsăm, iubito, să-nghețe ființa-n noi!

Caloriferul arde, Gerar este afară,
Mai adu un pled moale și pune de un ceai,
Să ningă pân' ne-astupă, la noi e primăvară,
Doar viața fără tine e-o iarnă-n luna mai.

Mai mult...

Pictorița

- Ce spui de-un roșu, ușor ruginiu
Sau poate vrei un galben spre muștar,
Mai am și un aprins porocaliu
Stai nemișcat! Așa! Zâmbește clar!

Pentru obraji, un ocru mai deschis
Iar pentru ochi, un brun întunecat
Nu te mișca! De câte ori ți-am zis?!
Nu ai un chip ușor de desenat!

Te fac la tâmple cu un soi de gri,
Iar la pomeți îți pun cărămiziu
La buze un roz pal s-ar potrivi
Și părul de un negru argintiu

- Nu te mișca! - Oh, dar te rog, dă-mi pace!
Nu pot să stau înțepenit, nu vezi?
Sunt om, mă mișc, că-ți place, că nu-ți place,
Cine ești tu și cum de mă pictezi?

Îmi râse-n nas ca la o glumă bună
- Vai, scuză-mă că nu m-am prezentat!
Sunt Toamna, cea născută ca să pună
Pe-o pânză, totul, cât mai colorat!

Mai mult...

La steaua (II)

La steaua care-a răsărit
Cuvintele se-nchină
Fiindcă atât de măiestrit
Le pune în lumină!
 
Poate demult s-a stins în drum
În vastitatea-albastră,
Dar raza ei și-atunci, și-acum
Poartă mândria noastră.
 
Icoana stelei n-a murit,
Ea este mărturia
Că până și-ntr-un infint
E-un strop de România!
 
Și astfel când al nostru dor,
De dorul lui jelește
O stea, pe cerul nopților,
Respiră românește.
 
Ca făcătoare de minuni,
În orice dimineață,
Ea cere-acestei națiuni
Trezirea ei la viață!
 
În nu știu care univers
O stea de s-ar aprinde,
N-ar ști să pună într-un vers
Trăirea ce-o cuprinde,
 
Precum o face-a noastră stea,
Ivită-n miez de iarnă,
Care prin fulgii mari știa
Cuvintele să cearnă!
 
Fiindcă o stea a răsărit
La cinșpe de gerar
Și de atunci, la nesfârșit,
Răsare iar și iar.
 
O stea din lumi Dumnezeiești
Răsare din nimic
Făcând din micul Ipotești
Un Nazaret mai mic.
 
Se-ngemănează fericit
Divinul și-omenescu'
Pe steaua care-a devenit
Planeta Eminescu.
Mai mult...

Copila lui Iair

Omenire prea naivă, tu, copil nesăbuit
Printr-o moarte de trei zile, înc-o șansă ai primit!
Când de viciile tale oare te vei scutura,
Când vei ști că, prin războaie, nimic nu vei repara?
 
Cât timp semeni dintre-ai noștri care nu-și pun întrebări,
La violuri și masacre, vor găsi justificări?
Și cât timp acești siniștri care drame n-au trăit,
Vor aplauda frenetic un măcel binevenit?
 
Omenire-ai fost naivă, evoluția în bine
N-a pierdut ci-a scos în față tot ce-i mai barbar în tine!
Hai, măcar în ceasul ăsta, ultim existenței tale
Află că spre mântuire ți s-a mai deschis o cale!
 
Chiar când te călcase moartea și de toți erai jelită,
A spus El: "nu o mai plângeți, n-a murit, e adormită"!
Omenire, când cu tine vie-n brațe a iesit,
De la EL, sfidând sfârșitul, înc-o șansă primit.
 
În a ta naivitate, mai agață-te de-un fir
De acest "Talita kumi", tu, copila lui Iair!
Mai mult...

Crăciun cu Alexandra

Când zăpada cade-ntruna peste străzile pustii,
Așternând covoare albe și steluțe argintii,
Ea privea pe geam cum fulgii se pierdeau în infinit,
Lacrimi reci ca niște perle, ochii verzi i-au împânzit.
 
Pân-atunci mereu rostise rugăciuni fără ecou,
A știut că are parte de-un Crăciun fără cadou.
Și strângând păpușa-n brațe, Alexandra mult plângea,
De-ar mai fi măcar odată totul cum era cândva!
 
Pe o coală de hârtie colorată ea scria:
"Moșule eu nu vreau dulciuri, jucării sau altceva,
Vreau să vină tati-acasă azi, în seara de ajun
Vreau să mă ridice-n spate, steaua-n vârf de brad s-o pun!
 
Că-i plecat străin în lume de când eu aveam cinci ani,
S-avem noi mai bună viața, să câștige mai mulți bani,
Dar aș vrea în seara asta bradul când împodobim,
Tati, mami și cu mine toți în jurul lui să fim.
 
În martie anul ăsta m-a sunat de ziua mea
Și mi-a zis: "La mulți ani, Ale, de Crăciun ne vom vedea!"
De atuncea așteptarea parcă nu avea sfârșit
Însă uite, e Crăciunul și el încă n-a venit!
 
Dar se pare, sper zadarnic, asta nu se va-ntâmpla
Și mă doare fiindcă tati m-a mințit de ziua mea!
Dacă ți-ar păsa vreo clipă, n-ar mai fi copiii triști
Moșule, zău, câteodată mă întreb dacă exiști!"
 
Obosită și-ntristată, adormi din nou plângând
Dar în vis, pe cer apare o stea mare luminând
Și vedea cum mii de îngeri un brăduț împodobeau,
Mii de stele colorate, toate-n jurul ei dansau.
 
Undeva, de după lună, ca năluca se ivea
Sania de reni purtată și cu Moș Crăciun în ea!
Dar ce fac? Se-ndreaptă-ncoace, către ea, uite-i că vin!
Au aterizat în curte! Moșul are sacul plin!
 
Un sărut ca o părere coborî pe fruntea sa
Și încet deschise ochii, dar acum nu mai visa!
Lângă patul ei, brăduțul era gata pregătit,
Iar alături sta tăticul: "Puiul meu nu te-am mințit!"
Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Omenie

Nuanțe grii sunt așternute
Peste oameni sute, mii.
Ei privesc discriminator
O mulțime de trecători
Judecănd haine, aspecte,
Lăudându-se că la ei toate-s perfecte.

Trecătorii tac și înghit
Căci persoanele-s greu de oprit;
Suferă tăcut în sinea lor
Sperând că acest chin e trecător,
Însă rămân semne pe suflet,
Minte, chiar și pe corp.

Peste tot este ură,
Bătăi, la orice colt o înjurătură.
Personale nu mai stiu ce-i omul
Și astfel se adâncesc în tot răul.
Fără caracter, îngusti în suflare
Lăsându-ne fără căi de alinare.

Trecătorii cred în mai bine,
Poate în putină adevărată omenire,
În mai puține vorbe grele
Și mai multă sursă de putere.
Lăsați urâtul deoparte
Și oferiți mai multă bunătate.

Mai mult...

Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie

 

Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine

și am râs, Doamne,

în timp ce cerul Tău plângea.

 

Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,

ca pe o haină de mătase rușinoasă.

Am pus trufia pe frunte,

ca o coroană de foc stricat.

Și am spus în inima mea:

„Cine este ca mine?”

 

Am bătut cu pumnul în masă,

nu ca să fac dreptate,

ci ca să mi se plece lumea.

 

Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,

și am vrut să fiu mare,

în timp ce Tu te coborai smerit în țărână

pentru mine.

 

Am vândut Adevărul

pentru un cuvânt frumos,

și m-am făcut idol mie însumi.

 

Dar acum tăcerea Ta mă arde.

Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.

 

Doamne,

din palatele închipuirii mele,

nu au rămas decât ruine.

 

Din beția gloriei mele

m-am trezit cu sufletul gol.

 

Intră, Te rog, în inima mea —

nu cu blândețe,

ci cu foc curățitor.

Risipește mândria care stă ca un zid

între mine și fața Ta.

 

Desfă-mă, Doamne,

și fă-mă din nou.

Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.

Mai puțin eu.

Mai mult Tu.

Mai mult...

Îmi place să fiu OM

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

 

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

 

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

 

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

 

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Mai mult...

Șoapte

Șoaptele ce stau ascunse in umbră,

Îmi țin de veghe in seara sumbră,

In care setea oarba de euforie,

Devine doar o stare de nostalgie.

 

Uneori aștept doar sa plece,

Ca sa nu îmi mai fie iar rece,

Ca sa pot să adorm in pace,

Fără să mai simt dureri de ace.

 

Prezența lor în subconștient,

E bulversantă de suficient,

Pentru mine, o simpla ființă,

Ce pare a fi desprinsă de conștiință.

 

Liniștea îmi e un haos de durere.

Mai mult...

Lumina din oglindă

Există un punct —
firav, între piele și suflare -
unde am crezut că mă pot rătăci de mine.

 

Era acolo,
în adăpostul brațului tău,
unde timpul nu mai bătea în ceasuri,
ci în bătăi de inimă luate cu împrumut.

 

Te-am locuit
ca pe o casă fără oglinzi,
crezând că-mi voi uita, în sfârșit,
toate neliniștile.

 

Dar m-am regăsit
în fiecare atingere a ta:
un gest blând, ca o șoaptă
care știa că nu mă pot părăsi.

 

Timpul
nu a ucis iluzia —
a preschimbat-o în lumină.

 

Și am înțeles:
nu există fugă de sine,
există doar oameni-Lumină
în care te vezi, în sfârșit, întreg.

 

Iar tu…
nu mi-ai fost ascunzătoare,
ci oglinda caldă
în care am avut curajul
să rămân.

Mai mult...

colaj//9

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

 

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍