Cer nou, pământ nou...

Am strâns numai noroi în suflet,

dar am scuipat apoi ulcioare de lut,

din care tu, să îmi poți bea lumina.

Am strâns în inimă răutatea lumii,

dar am creat din ea un înger,

pe care l-am așezat, pe umărul tău,

să te apere de întuneric...

Am strâns la piept nefericiri,

și le-am plămădit într-un zâmbet,

pe care l-am sărutat pe buzele tale,

să poți iubi...

Am strâns în mine lacrimi,

toate lacrimile pământului

de la Facere până în clipa aceasta,

și-am revărsat soare, dimineți, flori,

și, apoi, pe tine...

Să nu mai fiu niciodată singur...

Vine întunericul, acoperă-ți ochii, 

Moartea așteptă tolănită pe prispă, 

Șuieră vântul, se cutremură plopii, 

Caută-n suflet să vezi ce ai lipsă. 

Vine întunericul, stinge lumina, 

Mușcă-ți limba și curmă cuvântul,

Asumă-ți greșeala și nu mai da vina, 

Pe Cel ce-a creat ființa, pământul. 

Vine întunericul, cerneala își varsă,

Pe umerii tăi aduce aripi de fum,

Fă-ți în grabă valiza, casa o lasă, 

Caută-ți soarta la un capăt de drum. 

Vine întunericul, ia-ți bastonul de orb, 

Lovește în mersu-ți colțuri de stele, 

Noaptea plutește pe aripi de corb, 

Suite-n grabă și zboară spre ele. 

Vine întunericul cu tâmplele ude,

Își sprijină frigul de coastele tale,

Șoptește luminii căci bezna n-aude, 

S-aducă căldură prin razele sale. 

Veghează întruna și fii pregătit, 

Păstrează aprinsă lumina în tine, 

Ultima pecete s-a rupt, e sfârșit, 

Veghează întruna, întunericul vine. 

Piane se-aud din eter, 

Lumea pe stradă dansează, 

Totul e alb și e ger, 

Dar nu mai contează. 

Fulgii-ntr-o horă se prind, 

Iarna întruna valsează, 

Frigul obrajii aprind, 

Dar nu mai contează. 

Zăpada tot crește mereu, 

Iar dansul tainic vibrează, 

Gerul se lasă mai greu, 

Dar nu mai contează. 

În geamuri luminile-apar,

Și umbre pe ziduri pictează,

Orașul devine altar,

Dar nu mai contează.

Sub pași scârțâind cristalin,

Soarele aruncă o rază,

Clipele curg mai divin,

Dar nu mai contează.

Ninsoarea se cerne ușor,

Și albul în alb se așază,

Dar mie doar de tine mi-e dor, 

Și-i tot ce contează.

Au început de ieri copacii,

A lor haină să îşi schimbe,

Tremură acum săracii,

Crengile încep să-şi plimbe.

A lor frunză verde, mare,

S-a uscat şi-a îngălbenit,

Şi-a început încet să zboare,

Cu un vânt din răsărit.

Plouă mult şi e răcoare,

Peste dealuri ceaţa-i deasă,

Pleacă păsări călătoare,

Să-şi găsească altă casă.

Toată lumea-i pe ogoare,

De cu ziuă până-n seară,

Strâng recolta în hambare,

Şi duc fructele-n camară.

A schimbat natura haina,

Şi-a pus rochie arămie,

Şi-a pus numele de Toamna,

Şi se plimbă pe câmpie.

De unde vin așa târziu, nu știu,

Și sunt umbrit pieziș de vreme,

Mi-s gândurile toate în sicriu,

Și le aprind la căpătâi poeme.

Străbat alei înăbușite-n frunze,

Printre copaci dansează o țigancă,

Înalta vârstă își cere mii de scuze,

Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.

Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,

Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,

Și toamna doarme în a mea privire,

Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.

Îmi cântă greierii romantici și târzii,

Balade despre trandafiri și arme,

Foșnesc copaci sub stele argintii,

Și-ntregul parc în mine parcă doarme.

Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,

La fel mă sting sub frunze de arin,

Iar toamna-n măruntaie îmi geme,

Și-ntreabă frunzele... de unde vin!

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Doliul să ne fie astăzi sărbătoare,

Haide să-ngropăm tot ce-am iubit.

Pune-ți rochia nepurtată de mireasă,

Eu mă-mbrac în mire să ne știm,

Cheamă muzică lăutărească aleasă,

Să pornim cu-alaiul înspre țintirim.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Hai împinge dricul, nu mai e salvare,

Spune-le să sape, groapa de sfârșit.

S-aruncăm în ea vorbe spuse-n grabă,

Visuri, jurăminte tot ce-a fost în noi,

Crucea fără nume, doar o cruce oarbă,

Să nu ne mai știe, nici viața de-apoi.

Coborâți în bernă timpul fără nume,

Orele ce-au curs ca apa în pământ,

Să ne stea cenușa în iubiri postume,

Despărțirea noastră plânsă la mormânt.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Să ningă amorul alba sa uitare,

Drumurile noastre astăzi au sfârșit.

Țin rana strâns, iar sângele se-adună,

ca roua grea pe rugul unor spini,

și cartea mea, cu slovele-mpreună,

devine strigătul lipsit de rădăcini.

Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,

aștern o filă ce nu va mai pieri,

iar focul stins ce întremează ceața,

va naște cerul nopții de a doua zi.

Din rana mea se-nalță un poem,

ce-și plânge rostul într-o lume surdă,

iar ultimul meu sânge, ca un semn,

prin versuri e-ndemnat să zburde.

Acum salut pământul și uitarea,

dar las un vers să-mi fie testament,

cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,

iar rana mea va fi al lor prezent.

Și dacă tot ce scriu va fi uitat,

cum valul șterge urmele discret,

las rana mea, un far întunecat,

să ardă-n calea unui alt poet.

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Stau și-ascult cum cade apa

Din norul ce ziua s-a plimbat,

Și doar pe seară s-a îndurat

Să ude solul foarte însetat.

Demult n-a mai plouat la noi

În satul mic întins sub deal,

Râul Siret aproape că-i secat

De strângi în brațe mal cu mal.

Mă uit poate mai văd pe cineva

Trecând grăbit din deal la vale,

Dar tata-mi spune cu tristețe

Că mulți îs duși în lutul moale.

Mă fac că nu-l aud ce-a zis

Și îl întreb de una ba de alta,

Cu greu scoți vorbă de la el

Și doar repetă că-i vine plata.

Îl iau de braț și ne-ndreptăm

La cimitir unde așteaptă mama,

Cu coada ochiului mă uit spre el

Și-l văd cum își ascunde lacrima.

Vorbim printre picături de ploaie

Toți trei de o umbrelă protejați,

Îi amintim că ne e tare dor de ea

Și să mai stăm la masă așezați.

Mă uit în jur și îi cunosc pe toți

Cam trei sferturi de sat mutat,

La căpătâi e scrisă a-lor adresă

Nume, prenume, an și decedat.

Ne strecurăm ușor pe o portiță

Ce scârțâie urât în urma noastră,

Ajunși acasă povestim de viață

Retrași la o cafea lângă fereastră.

Ploaia se-aude cum bate tabla

Și bălți plutesc prin toată curtea,

Ne pregătim să mergem la culcare

Când peste sat încet coboară noaptea!

Din când în când îți mai aud vocea,

Și-apoi îmi șoptește viața :

Nu te mai amăgi!

Ești prea rara,Iubirea doare ,și pleacă 

Se tot întoarce la tine,

Te lovește ,și apoi iar te cheamă 

Nu-l iubi,iti pune puțină otravă pe rană, 

Greșesc,dar nu își cer un " iarta-mă" 

Nici ochii tăi acum nu mai spun " Vino înapoi"

,"ia-mă " Chiar dacă  plângi pana-n zori,și îți tot uiti ratiunea tot înecată în fiecare noapte ratată "

Azi lupt cu frigul din mine,

Cu ierni ce încep să m-acuze, 

Mă-ngheață geruri străine,

Și-mi crapă tăcerea pe buze. 

Sub piele îmi urlă pustia,

Și-n măduvă-mi ninge ușor,

Nămeți îmi încarcă vecia,

Și tâmplele ninse mă dor.

C-un urlet de gheață mă strig,

Dar nu-i mântuire în glas,

Mi-e viața o haină de frig,

Și timpul un sloi ce-a rămas.

Simt trupul o scorbură albă,

Și sufletul – viscol cioplit,

Pe umeri mi-atârnă o salbă 

Din gheață și foc netopit. 

În mine e iarna cea mare,

Un secol de alb clandestin,

Și-n frigul ce-n mine răsare,

Apune un rece destin... 

M-am săturat de toate

și aș fugi oriunde,

departe de orașe,

spre pustnicii din munte,

să-mi plângă ochii-n ceruri,

iar buzele să-mi cânte,

să hibernez în geruri,

cu aripile frânte.

M-am săturat de toate,

și-aș alerga pe ape,

să mă ascund de gloate,

din mine să se-adape,

furtuni și adiere,

ninsori și multe ploi,

să văd apoi cum piere,

pământul de sub voi.

M-am săturat de toate,

de plânset și oftat,

de inima ce-mi bate,

când stau întins în pat,

de temeri și de spaimă,

de sfinți și erezie,

și m-aș dori o taină,

ori vers în poezie...