Ancăi Maria

la un apus

noaptea mă învățat s-ascund

cuvinte sub piele,

lacrimi în sânge,

și adevărul în tăceri prea lungi

mă prăbușesc încet

în gânduri moi și reci,

în care tu exiști

mai viu decât mine

te-am iubit până când

n-am mai știut cine sunt

mi-am pierdut vocea

în urlete mute

pe care doar perna le știe

ai fost liniște și sevraj,

zi bună și noapte grea,

doza perfectă de haos,

iar eu…

eu m-am drogat cu tine

în brațele tale e un aer toxic

însă doar acolo pot să respir

îmi ești venin

ce l-aș lua ca supradoză

îmi amintesc mâinile tale

erau acasă

acum le caut în vise,

dar nu mai vin

nici măcar acolo

mă dor lucrurile care nu mai sunt,

îmi lipsește felul tău de a tăcea

lângă mine

acum tăcerea doare,

nu mai mângâie

țin în palme al meu suflet în cioburi

și nu știu dacă să-l mai lipesc

sau să-l îngrop

a fost prea mult pentru el,

și prea puțin pentru tine

am renunțat la mine,

ca să te țin pe tine întreg

dar nu ți-a fost de ajuns

și acum mi-e frică să mă privesc în oglindă

nu știu cine a mai rămas

îmi aprind o țigară,

nu pentru gust,

ci pentru că arde

și eu vreau să ard

până nu mai simt

pastilele nu mai amorțesc

ceva ce urlă din mine

nici alcoolul nu șterge

cum mi-ai șters tu vocea

din viața ta

și totuși,

mi-e dor

de clipa în care nu m-ai rănit

de prima clipa când mă priveai plin de amor

am plâns în tăcere

sub stele care n-au mai strălucit

de când ai plecat tu

mă sufoc in fum

îmi înec amarul în pahare goale

speranța mie ultima picătură de vin

poate ca depedența mi-e defect

dar cine-i perfect

într-o lume fără de sens

ți-am scris scrisori

cu sânge invizibil,

pe pielea nopților fără somn

dar luna e singura care le citește

ea știe cât de tare doare

încă să iubești

și să nu fi destul

încă port numele tău

în gesturi mici,

în depresia unei melodii,

în cafeaua prea amară de dimineață

în cicatrici pe piele

și totuși,

ceva se schimbă

răsăritul vine tăcut,

nu cu promisiuni,

ci cu cerul care își scurge razele sângerii

iar eu, mă scurg odată cu el

nu mai plâng după tine

plâng pentru mine

pentru fata care a dat tot

și a rămas cu nimic

pentru inima care a iubit

mai mult decât era pregătită

să piardă

răsăritul nu e vindecare

e doar primul pas

e prima dată când respir

fără tine

deși doare

Iubește-mă dragul meu,

Asta îmi doresc, la asta râvnesc…

Simt cum îmi pătrunde in oase, caldura privirii tale,

Gândurile mele nu sunt clare,

Văd totul ca-n ceață.

Inima îmi bate tare,

Vrea sa îmi iasă din piept,

Sa strige cât poate de tare,

Ca o doare si caută alinare. 

Vreau sa simt sufletul tău lângă al meu,

Dar știu ca asta nu se poate,

Vreau sa fiu egoista,

Și sa te țin în brațe o eternitate. 

Iubește-mă dragul meu,

Asta îmi doresc, la asta râvnesc…

Uite-mă în abis de noapte stând să compun,

Să transpun în vers tot ceea ce n-am putut să-ți spun.

O șoaptă din suflet, un felinar, o muză ce transcrie

Atâtea cuvinte ce nu pot fi transpuse nici printr-o poezie.

Să fie oare aceasta o legătură nemuritoare?

Sau doar te-ai proiectat în sufletul unei compozitoare?

Mă surprind acum scriind într-un amurg de primăvară

Pentru o adiere feminină care-mi acordă pacea interioară.

Să-ți mulțumesc? Să-ți reproșez? Poate doar să tac?

Blând îmi aleg cuvintele, la ochi de lună, în timp ce zac.

Totul e-n liniște, în șoaptă, în tăcere…

Șoaptele-mi înclină capul, rostind că trebuie să însemni motivul poeziei mele.

De s-ar fi preschimbat scrumul în chiștocul sufletului meu,

Distanța n-ar mai fi însemnat sfârșit, ci un simplu apogeu

Ce s-ar fi scurs ușor până la creștetul degetelor tale,

Lăsând în urmă o dâră de tutun… de o afecțiune moale.

În ceasul în care spinii cruzi ai lumii o să te cuprindă,

Un fragment de om va fi mereu acolo, dornic să ți-i desprindă.

Târâș voi încerca să ajung până la rănile imprimate cu venin,

Măcar să-ți pot promite că nu te voi lăsa să te îneci în tot acest chin.

În gânduri, se mărturisesc speranțe, 

rostite timid, prin zgomot, din exterior, 

realitatea pune în lumină mii de nesiguranțe, 

iar, de visele de mult uitate, mi se face dor. 

În gânduri, dorințele devin realitate, 

purtate prin viață de putere și mult dor. 

anii vieții le fac să se sfârșească spulberate, 

și, în piept, dorul devine tot mai apăsător. 

În gânduri, reușesc să mă desprind de supărare, 

las nopții amintirile să renască ușor. 

prin zgomotul vieții încerc să fac dreptate,

ducând singură lupta și când am nevoie de-ajutor. 

În gânduri, am puterea de-a ierta mai mult, 

mă vindec de răni, pe care încă nu le-am spus. 

în gânduri, strigătele din suflet le ascult, 

și-mi dau voie să plâng când soarele-a apus.

-Stimate domn, mersi de primire 

Care a fost prima ta iubire?

Cu cine te-ai simțit amabil?

Ce chip de om? și cât de durabil,

A fost cuplul între voi?

Ce dorințe ai avut? ce nevoi ??

-Oh prima mea iubire 

O simt si amu ca un miracol 

Îi aud și amu a ei vorbire 

Cu ea depașeam eu orice obstacol 

Cu părul blond minune mare 

Cu ochi albaștri în revărsare 

De nopți adânci petrecute în doi 

Cu ea în orice clipă ma simțeam vioi 

De mic copil eu am iubito

Și mă temeam eu să îi spun 

Încrederea în sine nu am găsit-o 

Și am perdut un moment bun 

-Și pe urma ce ai făcut 

Ai încercat so găsești ??

După cum eu am văzut 

Pe deplin tu o iubești  

Nui posibil să te dai bătut 

Ce a fost și cum sa petrecut?

Oare ția spus că nu-i destin?

Că ea cu tine nu sa bucurat pe deplin?

-Nu băiete nimic nu a fost 

Viața nea dus pe două drumuri diferite 

Și am decis că nu mai este rost 

Ca sufletele noastre nu-s menite

Să fie împreună chear dacă 

Am iubito pe deplin

Am mai văzut-o și parcă

Amintirile îmi vin 

Dar ma stărui să nu îmi amintesc 

Acele momente petrecute împreună 

Și din acel moment eu nu doresc

Ca nimeni de ea să nu mai spună.

-Dar ai mai iubit din nou așa de strâns 

Ai mai simțit așa placere 

Și tot pe urma tu ai plâns 

Ca sați alini durerea ?

-Da au fost și după ea suflete pereche

Dar totuși parca nui deloc la fel 

Au fost doar mici buchete 

Ce au înghețat în ger

Am simțit placere si durere 

Am simțit amorul și trădare

Și am decis că o să-mi caut una 

Pe cea aleasă din vis

Pe ea a so compar cu luna 

Pentru ea și cerul e deschis 

Să ma iubească pe deplin 

Să nu cunosc durerea 

Și seara când acasă vis 

Voi ști ce e plăcerea 

So iau în brațe și so sărut

Săi spun căi cea mai bună 

Acest moment nespus de plăcut 

Vă fi cântat în strună 

Vioara va recita 

Iubirea noastră pe deplin frumoasă 

Tu cu buzele dulci îmi vei cânta 

O melodie aleasă

autor Stas Lipcan

Mesajele au incetat 

Interesul sa oprit

Si viata mea a luat sfarsit.

M-aud strigând într-un mormânt, 

Se văd şi stelele cazând,

Admir un soare apunând...

Îl văd agonizând şi sângerând...

Se-aude sufletul urlând....

Şi m-am pierdut iar

Într-un gând...

Şi lacrimi de cărbune 

Văd curgând!!!

Respiră-n mine
sângele tău aprins, cald,
cerul se topește.

În palma mea stai
ca un timp neînceput,
nesfârșit te simt.

Ochii tăi fac scrum,
în mine se-aprind focuri
ce nu se sting: dor.

Sufletul tău gol
mă îmbracă-n clipe reci
cu freamăt de foc.

Un sărut ascuns
se naște în pântecul
întunericului.

Trupul tău arzând,
oglindă de veșnicii,
mă înghite tot.

Sub pielea ta albă
curg râuri de liniște
și strigă spre mine.

Ne stingem cu ploi,
visul devine pământ,
sămânță și rod.

Noaptea se destramă,
când iubirea noastră arde,
Eros ne înghite.

Mă îmbraci cu nopți,
cu întrebări nelumești,
cu abisuri vii.

Între coapse moi
mă pierd ca într-o mare
fără de hotar.

Ne legăm prin dor,
două lumi fără nume
într-un singur trup.

Ai lăsat în mine
semne de foc și de vis,
îți port amprenta.

Îmi ești început,
dar și capăt de lume,
un arc infinit.

Pășești în mine,
ca o umbră în lumină,
fără hotare.

Sub un singur pas
se sfarmă eternități,
dar noi rămânem.

Toți pot să producă o schimbare

Toți sunt capabili de modificare

Toți pot ridica o cărămidă

Și să o așeze pe o fundație solidă

Dar din păcate nu toți știu

Să distingă fondul de pustiu

Mulți știu să lucreze cu informație

Să pună soluții în ecuație

Mulți cunosc drumul spre țintă

Și ceea ce ea reprezintă

Dar din păcate puțini vor

Să își dedice timpul lor 

Puțini vor să se dedice 

Pentru alții să se sacrifice 

Puțini încearcă și se zbat

Cu norodul ce nu vrea schimbat

Din păcate nimeni nu reușește

Și sârguința puținora se irosește

Nimeni nu reușește nimic din păcate

Când tresăririle vin doar de la minoritate

Nimeni nu reușește, nimeni nu face

Când majoritatea fie nu știe, fie tace

Degeaba toți posedă potențial

Să producă conținut esențial

Degeaba pe mulți cogniția îi duce

Când dorința doar la puțini se reduce

Și prea puțini încearcă și caută mijloace

Toți pot, mulți știu, puțini vor, nimeni nu face.

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior