Acum, pe trecute e toamna,

Şi în ziua de Crăciun,
cînd tot omul e mai bun,
Oameni cu suflet de cîine,
ei au vrut să se răzbune.

Şi atunci ei s-au gîndit,
că timpul a şi venit,
Să-i judece la urgenţă
şi să-i execute în beznă.

Iliescu ca o fiară,
a dat ordin să dispară,
Cei doi trebuie judecaţi
şi urgent executaţi.

Completul de judecată,
ei l-au stabilit în dată,
Popa era preşedinte,
Nistor vice preşedinte.

Ceauşescu acuzat,
de Voinea că a trădat,
Şi că genocidu îi mare
şi că populaţia moare.

Ceauşescu disperat,
să se apere a încercat,
Însă nu a avut izbîndă,
completu aştepta la pîndă.

Erau într-o garnizoană,
la Tîrgovişte îi alarmă.
Ceauşeştii să dispară,
că haos mare e în ţară,

Procesu în grabă a început,
dar el nu a ţinut mult,
Într-o oră s-a încheiat
şi sentinţa li s-a dat.

Sentinţa lor a fost dură,
le-a fost peste a lor măsură,
Să afle că îs condamnaţi
şi la moarte executaţi.

Ei nu au crezut nici odată,
că vor avea asta soartă,
Şi vor muri împuşcaţi,
de Crăciun executaţi.

Aşteptau să îl execute,
fără ca să mai discute,
La recurs şansă să-i dea,
pentru a se apăra.

După ce sentinţa au dat,
completu a deliberat,
Ambii trebuie legaţi
şi la zid executaţi.

Lîngă corpul cel de gardă,
cei doi au fost scoşi sub pază,
Acolo au fost dezlegaţi,
de pluton executaţi.

Nu cumva să fi scăpat,
multe gloanţe în ei s-au tras,
Şi au murit ca nişte cîini,
Ucişi de oameni haini.

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

 A început, marea escrocherie în ţară,

Cu alte moaşte, scoase acum afară.

De popii, cei mai escroci prostesc,

Pe acest popor, credul românesc.

Se plimbă acum, pe stradă cu racla,

O plimbă ei popii, escrocii cu roaba.

Cu oasele, într-un mare sicriu,

Ale Sfântului Dimitrie, care zice că îi viu.

Pe români să meargă, îi prostesc acum popii,

Să vină să pupe racla, cu oasele morţii.

Ei spun că dacă, pupi oase moarte,

Vei avea, mare noroc în toate.

Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,

Îi prostesc acum, pe românii toţi.

La ei să vină, să pupe îndată racla,

Şi la escrocii de popi, să le facă plata.

Că popii prostesc, românii cu racla,

Că vor avea noroc, când ei fac plata.

Iar românii, proşti şi creduli de fel,

Fac plecăciuni, la popi şi la raclă niţel.

Şi apoi românii constată, că au fost înşelaţi,

Fiindcă de oase moarte, nu au fost ajutaţi.

Ba mai mult unii, când se întorc spre casă,

De moarte, în accident de maşină nu scapă.

Şi atunci cum să fii prost, să crezi în oase,

Că acolo în racla cu geam, stau nişte moaşte.

Iar popii peste noapte, se îmbogăţesc se ştie,

Datorită unui popor, îndoctrinat de ei în prostie !

Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.

Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.

Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!

Acolo sus, pe cerul plin de stele,
Zăresc şi chipul mamei mele.
Ce încearcă într-una, să-mi vorbească,
De relele de pe pământ, să mă ferească.

Şi tac, ascult şi încep acum să plâng,
Când ştiu, că mama a plecat de pe pământ.
La ceruri sus, va fii mereu,
Că aşa a vrut-o, bunul Dumnezeu.

Dar mult prea tânără, săraca a plecat,
Acolo sus, la Domnul a urcat.
Şi paşii i-mi veghează zi şi noapte,
Vorbinu-mi, mie doar în şoapte.

Şi încerc cu ea, în noapte să vorbesc,
Dar chipul ei, blajin nu îl între zăresc.
Şi de odată eu tresar, mirat din somn,
Privesc icoana, din perete şi apoi dorm.

Şi dimineaţa, mă trezesc îngândurat,
Căci visul, repede sa terminat.
Şi deodată, repede îmi dau seama,
Căci pe pământ, nu mai e mama.

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,

O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.

Un prunc se naște, în iesle culcat,

Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.

Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,

Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.

Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,

Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.

Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,

Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.

Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,

Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.

Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,

Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.

Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,

Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.

De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,

Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.

Căci în Hristos au viața veșnică,

Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.

Creștinismul e o poveste de iubire,

De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.

E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,

Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.