LACRIMA POCĂINȚEI

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

 

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

 

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

 

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

 

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

 

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: preot DAVID MARIAN poezii.online LACRIMA POCĂINȚEI

Data postării: 11 ianuarie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 1130

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

RUGĂCIUNE ÎN GHETSIMANI

Am intrat în grădina nopții

ca într-o biserică fără lumânări.

Aerul mirosea a pământ zdrobit

și a frunze amare de măslin

 

Luna atărna deasupra lumii

ca o candelă aproape stinsă,

iar vântul trecea printre ramuri

cu glas de psalm întunecat.

 

Și L-am văzut pe hristos.

 

Singur.

Atât de singur,

încât tăcerea din jurul Lui

părea mai grea decât lumea.

 

Ucenicii dormeau rezemați de piatră,

cu fețele căzute în somnul trupului,

iar El veghea

ca un ultim sfeșnic aprins

la marginea întunericului.

 

M-am apropiat încet.

Atunci am simțit

cum noaptea întreagă tremura

de durerea rugăciunii Lui

 

Nu era doar rugăciune.

Era sângele iubirii

picurând peste țărâna omului.

 

Fiecare cuvânt urca spre cer

ca fumul unei tămâi sfâșâiate,

iar stelele păreau că ard

mai palid,

ca și cum întreg universul

asculta.

 

Și am înțeles:

Hristos nu Se ruga numai pentru El.

 

Se ruga pentru fiecare inimă

care avea să cadă,

să se teamă,

să-l uite

și apoi să-L caute din nou prin noapte.

 

Iar măslinii bătrâni,

negri sub lumina lunii,

stăteau împietriți

ca niște martori ai durerii dumnezeiești.

 

De atunci,

ori de câte ori vine noaptea peste sufletul meu,

aud încă rugăciunea aceea

curgând prin lume

ca un râu de lumină și iubire.

 

Mai mult...

ZGOMOTE FILTRATE

Lumea ajunge la noi

prin straturi groase de sticlă

și metal rece.

Sunetele sunt estompate,

ca vocile auzite sub apă,

prezente, dar irecuperabile.

 

Orașul, vast și impersonal,

respiră mecanic,

cu o regularitate obositoare.

Zgomotele lui curg uniforme,

ca un sânge artificial

pompat prin conducte invizibile.

 

Oamenii se mișcă ordonat,

cu gesturi precise, aproape sterile.

Fețele lor, palide și iluminate artificial,

plutesc în mulțime

ca niște ferestre deschise

spre camere goale.

 

Privirile se evită cu grijă,

ca niște suprafețe

care nu trebuie să se atingă.

Cuvintele sunt scurte, eficiente,

lustruite până la pierderea sensului.

Emoțiile se depozitează

ca obiecte fragile

în spații de stocare temporară.

 

Singurătatea devine funcțională,

calmă și persistentă,

ca un zgomot de fond

care nu mai poate fi oprit.

Nu doare,

ci erodează lent.

 

Din când în când,

un sunet scapă filtrului:

o sirenă ascuțită,

un plâns brusc,

o tăcere densă

ca o fisură în mecanism.

 

Dar orașul se ajustează.

Zgomotele sunt din nou domolite,

contactul - minim,

viața - administrată cu precizie.

 

Și sub această ordine impecabilă,

alienarea crește tăcut,

ca o umbră bine conturată,

rar recunoscută.

Mai mult...

ÎN TĂCEREA ICOANEI

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

 

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

 

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

 

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

 

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

 

Mai mult...

LEMN ȘI UMBRĂ ÎN COLOSEUM

Crucea nu era obiect de privit de departe,

stătea în el, în pieptul lui

invizibilă pentru unii

dar insuportabil de reală.

Stătea în spatele ochilor

care evitau adevărul,

în spatele pașilor care se întorceau

în tăcerea dintre bătăile inimii.

 

A pus palma pe lemul imaginar

și a simțit cum toată greutatea lumii

se adună în el.

Fiecare alegere greșită

fiecare cuvânt nerostit

gesturi amânate,

momente în care a lăsat durerea altora

să treacă fără să intervină,

toate apăsau simultan pe pieptul lui.

Lemnul nu îl judeca, nu striga.

Doar stătea acolo, nemișcat

dar imposibil de ignorat.

 

Umbra lui se întindea peste podea

lungă și slabă

dar suficient de densă

pentru al ține în loc.

Îl însoțea fără grabă,

fără ură, fără milă.

 

Umbra știa toate faptele ascunse,

toate promisiunile neîmplinite

toate lacrimile care au curs.

Și stătea acolo, răbdătoare,

așteptând să învețe

ce înseamnă cu adevărat

să porți greutatea lemnului.

 

În liniștea camerei fiecare respirație

devenea o măsură:

cât de mult poate să suporte

fără să cedeze?

Își amintea cum fugise de responsabilitate,

cum ignorase durerea altora,

cum se ascunsese de propria voce interioară.

Și totuși, acum nu fugea.

Crucea nu era departe,

nu era o metaforă de spus în vorbe

ci o prezență concretă

care îl obligă să rămână.

 

A închis ochii simțind

cum lemnul lui imaginar

începe să se transforme.

Nu mai era doar povară,

era oglinda propriei sale vieți:

durerea, frica, greșelile

toate vizibile în fața sa.

 

Și a înțeles un adevăr simplu și dureros:

asumarea nu înseamnă ușurare,

nu înseamnă aplauze sau recunoaștere.

Asumarea înseamnă

să te uiți la ceea ce ești cu adevărat,

chiar când doare

chiar când nu există

nimeni care să te felicite.

 

Umbra se apropie,

ca și când ar fi vrut să-l cuprindă,

dar nu să-l sufoce.

Îl provoca să stea,

să înfrunte fiecare cusur,

fiecare rană nevindecată

fiecare dorință de a fugi.

 

Și pentru prima dată,

a simțit că nu este singur.

Lemnul și umbra lui

nu erau dușmani.

erau instrumente prin care

învăța să fie întreg.

 

Respira adânc, simțind

cum fiecare fibră din trupul său

devine atentă, conștientă.

Crucea nu cerea putere, ci prezență

nu cerea izbândă, ci răbdare.

 

Și în acea liniște densă,

a înțeles că, uneori,

cel mai greu este să o accepți

să stai sub ea, zi de zi,

până când greutatea

devine o parte din tine

până când încetezi să te temi de ea

și începi să inveți de la ea.

 

Și a rămas acolo,

sub lemn, în umbră:

nu luminat,

nu triumfător,

doar prezent,

asumat.

 

 

Mai mult...

SATUL CARE NE PĂSTREAZĂ

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

 

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

 

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

 

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

 

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

 

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

 

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Mai mult...

DUPĂ SACRU

Am coborât valorile de pe pereți

și le-am așezat pe ecrane.

Nu mai strălucesc,

doar se aprind

când sunt atinse.

 

Binele a devenit negociabil,

adevărul - o opinie cu trafic,

iar conțtiința

un sunet dezactivat

în setările zilnice.

 

Nu ne-am lepădat de credință brusc,

ci din consens.

Ce e corect se votează,

ce e drept se ajustează,

iar omul rămâne

măsura tuturor lucrurilor

și a tuturor scuzelor.

 

Și totuși,

când luminile se sting

și nu mai e nimeni de convins,

ceva vechi se ridică în noi:

o teamă curată,

o întrebare fără răspuns,

un dor după sens.

 

poate că nu valorile au dispărut,

ci doar locul lor.

Poate că sacrul nu cere aplauze, ci  întoarcere.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Indeterminare

 

Mă apasă amarnic un blestem,

Și anume, veșnicia...

De ce mă tem, de ce mă tem?

Și unde-i vitejia?

 

Îmi este gestul nefiresc,

Și adulmec răzbunarea,

De ce urăsc, de ce urăsc,

Și unde mi-e iertarea?

 

Mi-e inima într-un alint,

Şi rumeg amintiri,

De ce mă mint, de ce mă mint,

Cu lacrimi în priviri?

 

Se adapă mucenici din Christ,

Gustând neprihănirea,

De ce exist, de ce exist?

Și care mi-e menirea?

 

În mine plânge un poet,

Și-i celebrez durerea,

Și nu regret, și nu regret,

Că îi ascult tăcerea...

 

Mai mult...

Emoții 1

 

Ți-aș ține pleoapele cu două degete,

ca să nu clipești

când mă uit la tine.

Mi-e teamă că dacă ai clipi,

s-ar rupe firul invizibil

dintre ochii noștri.

 

Ți-aș săruta tâmpla exact în locul

unde-ți bate frica.

Acolo unde gândul

te neliniștește 

în somn.

 

Și dacă într-o zi

n-ai mai vorbi,

n-aș plânge —

mi-aș muta inima în palma ta,

ca să o înveți

să bată

în limba ta.

 

Mai mult...

In concediu!

Am plecat din Piatra Neamț

Și-am mânat puțin cam tare,

Tocmai către Marea Neagră

Să mă ard mai mult la soare

 

Pe traseu ne-am abătut

Pe la podul suspendat,

Neam de neam nu a văzut

Așa pod pe stâlpi fixat

 

La o vilă ne-am cazat

Și-apoi la plaja-m plecat,

Aici lume de pe lume

Pe șezlong și pe cearșaf

 

Soarele e azi puternic

Iar nisipul ușor frige,

Intru în apa cu Marce

Și în doi batem o minge

 

Apa mării este călduță

Te îmbie la o bălăceală,

Puțin frig când ieși afară

Te-ncălzești prin țopăială

 

Briza caldă te mângâie

Și pielea o răcorește,

In jur multă hărmălaie

Valul frumos unduiește

 

Ne dăm cu ulei de plajă

Să fim protejați de soare,

Vrem un bronz de abanos

De la cap până-n picioare

 

Lipsă nu e la mâncare

Peste tot comercianți,

Ia porumbul și gogoașa

Totul face zece șfanți

 

Seara vine peste noi

Și ne-mpinge către casă,

Ne e sete, puțin foame

Iute ne grăbim la masă

 

Nu durează multă vreme

Până plaja se golește,

Vine noaptea, pleacă ziua

Pe drum lumea povestește

 

A fost o zi minunată

Cu înnot și stat la soare,

Tolăniți am stat la plajă

Până s-a lăsat răcoare

 

Acum cinăm în balcon

Bunătăți gătite-acasă,

Vom ieși la o plimbare

La un vin sec pe terasă

 

Mâine o luăm de la capăt

Tot la plajă, apă, briză, soare,

Ne petrecem tot concediul

Nu la munte, ci la mare!

 

 

 

 

 

Mai mult...

Aș da o lege…

 

Aș da o lege nefirească,

Ca toți să scriem poezie,

Şi om cu om să se iubească,

Să nu existe tragedie.

 

Aș da o lege mai profundă,

În fiecare zi o carte să citim,

Și-apoi în fiece secundă,

Copiilor s-o povestim.

 

Aș pune bir cuvintelor murdare,

Aş coase gura celor mai zevzeci,

Le-aș pune-n mână abecedare,

Și i-aș închide în biblioteci.

 

Aş da și-o lege mai nepotrivită,

Să facem cu savanții terapie,

Ca prin formule, lumii să transmită,

Că universul s-a născut din poezie.

 

Și l-aș ruga smerit pe Creator,

Chiar dacă pare nefiresc, bizar,

Să nu mă lase, trist să mor,

Ci-ntre coperți, deodată să dispar.

Mai mult...

Te-am vazut pe cealalta parte a raului.

Vezi totul prin ochii celorlalti,

Doar nu prin ai tai.

Si cand ma uit in acei ochi,

Ma uit in ochii mei.

 

Suntem aceasi persoana,

Doar ca tu te ascunzi intre sutele de persoane,

Si eu ma pierd in poeziile pe care le-am scris.

Tu,un nimeni,un ciudat introvertit,

Eu,un om tacut,un scriitor,prieten bun,doar putin nedumerit.

 

In ochii lor un copil ciudat si necioplit,

Dar eu te vad ca pe un om creativ.

Iti e frica de parerea celorlalti,nu?

Mereu ti-a fost,

Mereu iti va fi.

Doar lasa-te purtat de vant,scrie si fi fericit.

Ai ma trait o zi,este ceva de zambit.

Mai mult...

CASA DIN UNIVERS

PE  LUME  TOȚI  VENIM  LA  FEL,

DIN  IUBIRE , DIN  GREȘALĂ,

CU  O  ȘANȘĂ  CU  UN  SCOP...

CU-N  GRĂUNTE  DE  NOROC.

 

MICI  ,SUNTEM  FRUMOȘI  ,DIVINI

LA  ICOANĂ  SĂ-I  ÎNCHINI.

ODORUL  SĂ  CREASCĂ  MARE 

SA  NU  FIE UN  OARECARE...

 

VIAȚA  ÎNTREAGĂ-I  O  MINUNE,

UN  MIRACOL  POT  SĂ  SPUN ,

ȘI-O  TRĂIEȘTE  FIECARE  CUM  DOREȘTE

CU  DORINȚE  ,CU  ILUZII  ȘI-O  CONSTRUIEȘTE!...

 

TOȚI  MUNCIM  ,CREEM  ,SĂDIM 

FACEM  CEVA  CE  PUTEM  ȘI  ȘTIM

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  PĂMÂNTUL

ȘI-Π FRUMOS , BOGAT  CA  GÂNDUL.

 

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  NATURA;

MUNȚI  ÎNALȚI , PĂDURI  BOGATE, ,APE,

CÂTE  DARURI  NE  DĂ  EA ?

SĂ-O  PĂSTRĂM  AȘA  FRUMOASĂ ,

ÎN  UNIVERS  NE ESTE  CASĂ....

SĂ  NE  BUCURĂM  DE  EA ,

ALTA  NU  VOM   MAI  AVEA!...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍