Bătrânul!

Ne-am strecurat prin timp

Și am ajuns în doi până aici,

Iar dacă-n drum am rătăcit

Doar tu iubito poți să-mi zici

Când noi ne-am cunoscut

Erau cu totul alte vremuri,

Și când de tine m-am atins

Ai început ușor să tremuri

Nu spaima ne-a emoționat

Și că eram atât de-aproape,

Puteam să ne privim în ochi

Simțind iubire după pleoape

Apropierea s-a produs în timp

Prin multe tatonări și încercări,

Iar să mă mint, n-am mai putut

Când inima a izbucnit în flăcări

Venise timpul fața să-mi arăt

Și sentimentele ce mă cuprind,

S-arunc pe jos cu a mea mască

Iar de trecut să mă desprind

Timid dar cu speranță-n suflet

I-am spus dorința mea interioară,

Și curajos cum n-am mai fost vreodată

I-am zis să-mi prindă inima ce zboară

Prea mult pe gânduri n-a mai stat

Și pasul l-a făcut rapid spre mine,

Cu patos și iubire ne-am îmbrățișat

Pereche am format ca să ne fie bine

Cu multă hotărâre am pornit în viață

Ca două jumătăți unite într-un întreg,

Acum eu mulțumiri trimit Divinității

Că floarea fericirii mi-a dat..să o culeg!

Mă uit când ceru-i plin de stele

și, vreau cu ele să vorbesc,

Gândind că mama-i pe acolo

și, un semnal primesc.

Privirea-mi fuge către Carul Mic

și-a lui Steauă Polară,

Crezând că un răspuns găsesc,

la ce întreb seară de seară.

Și astrelor la ani lumină, mereu

pun o mulțime de-ntrebări,

Și pentru că răspunsuri nu primesc,

visez să le ating pășind pe scări.

Întorc privirea și către Carul Mare

și-a lui stele strălucitoare,

Dar nici pe-aici nimic nu pot zări

și, inima în piept mă doare.

Târziu în noapte din visare mă trezesc

și, simt pământul sub picioare,

Și conștient realizez, că nimeni nu e

stea, iar viața-i doar...o boare!

Ea s-a născut în luna lui August

Iar eu în luna Mai, numită și florar,

În timp găsindu-ne unul pe altul

Într-un frumos oraș, zis legendar.

Și eu și ea studenți în Iașul drag

Doi visători în astă lume strâmbă,

Veniți din sat către oraș la învățat

Ca mai târziu s-avem o bună slujbă.

Cum te-am zărit ceva s-a întâmplat

Și n-am mai fost deloc sigur pe mine,

Și am simțit cum inima a luat-o razna

Sărind de la 60 către 100 și mai bine.

Atunci seama mi-am dat ce se petrece

Cu corpul meu și ale mele sentimente,

Pe care nișcând nu le-am trăit 'nainte

La întâlniri cu alte fete, acum studente.

Pe gânduri n-am mai stat prea mult

Și repede timid i-am declarat iubire,

A fost puțin surprinsă de vorba mea

Și mi-a cerut un timp pentru gândire.

N-am așteptat prea mult răspunsul

Și-a doua zi am invitat-o la plimbare,

Tare fericit am fost să-mi spună..da

Iar vorba ei căzând ca binecuvântare.

De-aici până să devenim îndrăgostiți

Și mai apoi s-o rog să fie a mea soție,

A fost un timp destul de lung și greu

Pân'amândoi am spus un da..la primărie.

Frumoasă-mi este luna lui August

Dar mai frumoasă este aleasa mea,

Sărbătorim în Mai, dar și de Gustar

Și-n vals purtăm cu noi....fericirea!

De multe ori m-am întrebat

Care-anotimp mi-i preferat,

Și nici acum nu pot să spun

Când ani în cârcă am adunat.

Încep să spun că-i primăvara

C-atunci un nume am primit,

Când mama m-a adus pe lume

Iar tata a fost omul împlinit.

Dar cum să nu iubesc și vara

Cu ale ei zile calde cu soare,

Când în concediu poți pleca

La munte sau pe val la mare.

Urmează anotimpul toamnă

Cu bogăția pusă în hambare,

E munca omului de peste an

Pentru a noastră bunăstare.

Iar când de sus fulgul vestește

Că este iarnă și-ți trebuie palton,

Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"

Că e sfârșit de an și e...revelion.

Cum aș putea vreodată să aleg

Când unul fără altul nu face anul,

Așa că prețuire am să dau la toate

Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!

Cândva tare demult am întâlnit-o

Și de atunci îmi este stăpâna inimii,

Doar ea-mi aduce liniște și pace

Când necăjit dau drumul...lacrimii. 

Eram doi tineri, plecați prin lume

Când unul pe altul ne-am chemat,

Și de atunci până azi, vouă vă scriu

Capul pe umăru-i...mi-am rezemat. 

A fost și bine dar și mult necaz

C-așa-i lăsat în astă lume mică,

Am fost pe val dar și-n...adânc

Simțind cum Domnul...ne ridică. 

De partea noastra-fost iubirea

Și dragostea curată, nu mimată,

Din care ni s-a născut feciorul

Odor în casă, ce mi-a spus tată. 

Acum când anii ne sunt numărați

Ne prețuim, iubim și mulțumim,

Celui ce ne-a legat sub jurământ

Și-n binecuvântarea Lui...trăim!

Acum în zi de sărbatoare mare,

Nedumirit îmi pun o întrebare,

Oare mai sunt români adevărați,

Și nu  doar oameni împovarați?

Trăim cu toții o perioadă grea,

Cu multe lipsuri și mari nevoi,

Am vrea să știm ce-i fericirea,

Și nu doar să trăim ca vai de noi

Am vrea ca azi să-ntindem masa,

Să ne aflăm cu toții strânși acasă,

Nu doar pe telefon să-neauzim,

Cum Doamne-ajută noi rostim

Dar ceea ce eu spun e doar un vis,

Pentru că știu că cei plecați afară,

În țară, nu se mai întorc precis,

Că n-au cum să trăiască cu ocară

Familii, frații noștri și-au făcut,

Peste hotare printre străini,

Copiii lor acolo sau născut,

Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni

Nimeni nu vrea să se întoarcă,

În țara de unde cândva au plecat,

Chiar dacă nostalgia îi încearcă,

Și au în suflet un dor înstrăinat

Patriotismul începe să dispară,

Și-a noastră limbă românească,

Străini prea mulți aflați în țară,

Pe-a noastră glie strămoșească

Dar cui în astă lume îi mai pasă,

De limbă, neam, pământul sfânt,

Si doar să ai ceva de pus pe masă,

Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt

Nădejdea noastră a românilor,

Este doar la bunul Dumnezeu,

Să nu ne vindem toți străinilor,

Chiar dacă azi, ne este tare greu!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mă simt puțin cam obosit
Și undeva ceva mă doare,
Încerc să scap de bisturiu
Și mă întreb ce-o fi...oare.

Mă uit în jur la cei bolnavi
Și văd că-i multă suferință,
Din ușă, doctorul ne spune
Nu disperați, aveți credință.

Purtăm în trupul nost' de lut
Dureri, nevoi, dar și speranța,
De-a fi, de doctori... vindecați,
Și Domnul să nu scurteze..ața.

Mă plimb pe hol în sus și-n jos
Pășind ușor printre-asistente,
Care glonț merg spre pacienți,
Pentru perfuzii și..tratamente.

Din stradă, se-aude o salvare 
Și-i văd ... semnalul luminos,
Înaintând alert printre mașini
Să nu rateze... timpul prețios.

Mă-ntind pe patul din spital
În așteptarea unui diagnostic,
Ce vine-ntr-un târziu, zicând
E-o rană mică pe-al tău colon
Ce duce, la un bun prognostic!

 -Dialog din spatele zăbrelelor minții

(dialog poetic)

(Lumina e slabă. O cameră albă. Un om legat, în cămașă de forță.

În fața lui — un doctor. Halat, caiet, calmul prefăcut al rațiunii.)

NEBUNUL:

Ți s-a dat puterea să vindeci,

dar ți-ai pus mâinile în buzunar,

că e mai comod să numeri bani

decât bătăi de inimă.

DOCTORUL:

Vorbești din febră.

Nu toți pot salva pe toți.

Unii trebuie doar să observe.

NEBUNUL:

Ți s-a dat cuvântul,

dar l-ai folosit ca pe o armă.

Ai făcut din el o haină curată

cu care îți acoperi tăcerea.

DOCTORUL (notând):

Halucinații.

Transfer de vină.

NEBUNUL (îl privește fix):

Nu, doctore.

Tu nu înțelegi —

eu sunt doar gura prin care vorbește ceea ce ai ucis în tine.

(Tăcere. Doctorul ridică privirea. Prima fisură în calm.)

NEBUNUL (apropiindu-se ușor, voce joasă):

Crezi că mă ții legat, doctore,

dar tu ești cel cu lanțurile în suflet.

Eu doar le port la vedere.

(Doctorul încremenește. Nebunul zâmbește vag.)

NEBUNUL:

Tu mă privești ca pe un caz,

dar eu te văd cum erai când încă mai visai —

înainte să-ți pui halatul ca pe o armură.

(Doctorul rămâne nemișcat. Respirația i se taie.)

NEBUNUL (calm):

Ești om.

Adică jumătate creator,

jumătate scuză.

Un zeu care n-a avut stomac

să rămână zeu.

DOCTORUL (abia se ține):

Destul!

Ești bolnav, nu profet.

NEBUNUL:

Ai puterea de-a iubi

și alegi să posezi.

Ai puterea de-a tăcea

și alegi să urli.

Ai puterea de-a construi un sens

și alegi o dramă.

(Doctorul se oprește. Privirea i se goleşte.)

NEBUNUL:

Pentru că binele cere arhitectură,

iar răul doar un impuls.

Și tu ești leneș,

nu rău.

(Doctorul respiră greu. Îi tremură mâinile. Cuvintele nu-i mai ies.)

DOCTORUL (șoptind, pierdut):

De unde… știi?

NEBUNUL:

Leneș de suflet,

de gând,

de sens.

Îți tremură lumina în ochi,

dar o stingi cu un gest —

ca să pari tare.

Dar lumina nu doare,

doare oglinda

când te vezi fără mască.

(Doctorul lasă caietul jos. Lumina scade. Nebunul tace. O tăcere lungă.)

DOCTORUL (încercând să râdă, dar vocea îi tremură):

Eu... nu sunt nebun.

Eu doar...

diagnostichez.

(Se privește în oglinda mică de pe perete. Respirația i se rupe.

Nebunul îl privește liniștit.)

NEBUNUL (cu un zâmbet blând):

Așa încep toți, doctore.

(Doctorul face un pas înapoi. Lumina palpită. O umbră se proiectează pe perete — acum, doctorul pare cel legat.

Nebunul rămâne nemișcat, calm. Lumina cade doar pe el.)

NEBUNUL (în șoaptă):

Vezi?

Adevărul nu înnebunește omul.

Doar îl dezbracă.

(Lumina se stinge complet.)

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Domnule doctor, mă doare un nerv,

Chiar in călcâiul lui Ahile.

Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!

Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...

Ah! Şi măseaua minții a străpuns

Acut din falcă prin obraz

Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis

Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.

Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!

Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...

Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,

muşcând brutal din nervul vag.

Puterea lui Dumnezeu,

Mă ghidează tot mereu.

Am dar de la Dumnezeu,

Și lumină sfântă eu..

Văd scopul lui Dumnezeu.

Binecuvântarea ta,

Îndrumă azi calea mea...

Știu că doar iubirea ta,

Mă îndrumă în credința mea 

Am recunoștință vie,

Vreau să mă înțeleg cu tine 

Împreună și unități,

Să fim Doamne fericiți.

Îmi doresc să pot avea,

Tot ce vreau în viața mea,

Cu înțelepciunea ta,

Duhul sfânt mă va îndruma,

Și pacea ta voi avea.

Las toate in grija ta..

Te am în inima mea,

Simt că este, mâna ta.

Inima mi-ai vindecat,

De când eu te-am acceptat.

Tot ce Dumnezeu mia dat,

Am primit neîncetat,

Cum le face Dumnezeu,

Aș vrea ca să pot și eu.

Dar sunt recunoscător,

Pentru al său ajutor.

Domnul fie lăudat,

Am fost de el ajutat.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.