Autorul Costi Kawaii

De când lumea și pământu'

Există un fel de om

Cu care-n viață vreau să dorm

Și-n moarte să-mpart mormântu'. 

Există mai mulți de fapt, 

Da' numa' unu-i pentru mine 

Când totu-i rău și nu știu bine

Ce mi se-ntâmplă exact. 

Ceva îmi spune că-ntr-o zi

Când soarele n-o să apună 

Și n-o să fie-n noapte lună 

Ea lângă mine tot va fi... 

Dar dacă acel ceva mă minte 

C-o îndârjire amăgitoare

Fără motiv, din intamplare

Doar ca să aflu cum se simte? 

Atunci aș ști că-n disperare

Cu forța nu se face zi

Și-oricât aș vrea tot nu va fi 

Cum mi-am dorit așa de tare. 

Ziua-ntr-un vis, noaptea-n coșmar 

Îmi transformă* absența-i gândul... 

Mi-aștept cu nerăbdare rândul

S-o mai privesc din mers măcar... 

(*transformă - perfect simplu, adică accent pe "ă" )

Mă inchisesem in mica mea garsonieră

Singurele mele interacțiuni cu lumea de afara

Erau zilele in care imi reaprovizionam stocul de băutură si tutun.

Țineam mereu ușa inchisă, telefonul aruncat intr-un sertar

Casetofonul vechi cântând continuu in surdină.

Stăteam la masă, așteptând

Dispărusem.

Dorința mea de singurătate nu provenea din ura față de oameni

Ci din cauza incapacității mele de a înțelege oamenii

De a mă ințelege pe mine insumi.

Nu eram potrivit pentru niciun fel de relație

Fie ea de prietenie sau iubire.

Zilele treceau...

Treaz, beat, somn.

Ar fi bătut la ușă...mă gândeam

Era confortant dar si sinistru gândul

Că nu trebuie să dau nimănui explicații

Eram liber, imi impuneam ideea că sunt liber

Ca o pasăre care zboară

Dar si păsările au micile lor temnițe

Nu pot scăpa de ceea ce sunt.

Așteptam să mor glorios

Beat, intr-o cameră intoxicată de fum de țigară

Flămând

In chiloți, zăcând pe covorul murdar.

"Ești un erou !"

 Dar undeva in a 3-a luna de izolare am decis sa verific cutia poștală

M-am ridicat din pat, am vomitat

Am ieșit in grabă pe casa scării

Și cu gesturi imprudente am luat cu ambele mâini plicurile din cutia poștală

Unul dintre ele mi-a atras atenția

Scris cu litere de mână frumos aranjate

"De la o prietenă."

L-am deschis.

"N-a mai auzit nimeni de tine de vreo 2 luni ! Să nu indrăznești sa mori in mizeria aia de apartament ! Aminteste-ti, mai sunt multe lucruri de nefăcut."

Am ieșit din bloc

Ținând toate scrisorile in brațe

Privind cerul

Ca

Un nebun.

Aud, văd,

Înghit cu disperare

Și aștept cu ușurare

Să te uiți la mine

Cu acei ochi orbi

Cu care ai reușit doar să absorbi

Suferința și durerea amară

Pe care am închis-o în cămară.

Respir și sper

Să mă scufund la suprafață,

Să mă ascund 

De-un gând profund 

Ce străbate labirintul negru,

Ce visează moarte,

Frumos povestită-n carte.

Viață, fericire, iubire; Ce vrei să faci!?
Pui aceiași întrebare, te blochezi și taci
Trăim după acest catalog, din basme decupat
Nu pot! Nu vreau! E de neacceptat!

Ce este viața cu adevărat; Ce-nseamnă!?
Vreau să aflu tot! Ceva mă-ndeamnă
Brusc, devine clar, răspunsul mă lovește
Stă lângă mine, liniștit, și mă privește

Viața este doar un simplu curs
Vrei, nu vrei, el trebuie parcurs
Este un pârâu calm, simplu și curat
Te naști, n-ai de ales, în el ești așezat

Lângă tine stau și alții, nu ești singur niciodată
Ce frumos este acest paradis, dar de-o dată
Cineva începe să se zbată, valuri se formează
Apă tulbure, cald, rece, mai mulți se alarmează

Te uiți neputincios cum de spume ești măturat
În jurul tău se-neacă, vai! Nu poate fi adevărat!
Se-ntunecă, e rece. De ce? Ce caut eu aici!?
E plin de resturi, mărunțișuri plutitoare, mici

E liniște, sunt singur, sunt încă aici. Ce fac acum?
Să renunț? Să mă las atras în vid? Nu! Nicidecum!
N-am ales să fiu aici și nu accept această soartă!
Cum am fost adus aici? Deci, exist-o poartă

Mărunțiși cu mărunțiși, bucată cu bucată
Speranțele ramase-n această baltă bulbucată
Nimic nu mă va opri, pot, voi construi o plută
Voi supraviețui în această mare mută

Timpul trece și trece, tot singur am rămas
Liniștea este perturbată. Ce se-aude? Este un glas!
Mă grăbesc s-ajung la el, vâslesc, vreau să-l ajut
Încerc să-l trag pe radou. Nu! De asta m-am temut

Pluta-i prea mică, trebuie mărită, încerc să-i explic
Cum să-și facă și el una, urma să mă implic
Fără s-apuc să reacționez, m-apucă strâns și trage
Vâslește cu putere și din peisaj se sustrage

Înconjurat de întuneric; Cum a putut!? Nenorocitul!
Nu mai pot! Renunț! Ăsta este sfârșitul…
Mă las purtat de curent, să devin una cu abisul
O senzație nouă, caldă, îmi întrerupe visul

“Ești bine? Te ajut?”, urechile mi se desfundă
Simt cum sunt cuprins de o stare profundă
Deschid ochii și privesc în jur; Mi-am imaginat?
Totul este negru, doar în jurul meu s-a luminat

Rămân uimit de ce-mi stă-n față, fără cuvinte
Aș spune ceva, dar nu-mi vine nimic în minte
Mă ia în brațe și mă strânge cu putere
“Sunt aici, te voi ajuta cu orice-mi vei cere”

Ce sentiment plăcut! Ce se întâmplă cu mine?
Pârâul s-a calmat, s-a luminat, totul e bine
Simt cum încep să zbor, mă țin strâns
Ne oprim în fața unei porți; Bufnesc în plâns

Am ajuns! Am reușit! Asta-am tot căutat!
M-a strâns iar, mi-a șters lacrimile și m-a sărutat
Sufletul mi se umple de gânduri domolite
“Voi fi mereu cu tine”, cu-n glas cald, îmi promite

Ne privim, zâmbim și ne întoarcem spre intrare
Ținându-ne de mână, privim această cărare
Am găsit drumul ce duce spre fericire
Avansam împreună. Am fost salvat de ea, de Iubire

Stau și mă gândesc

La zilele cu soare 

Când totul era un zâmbet

Când soarele era mare 

Luna și stelele se-ntâlneau

Azi e ploaie, mâine ninsoare 

Eu mă plimb, așa poate

Apare ziua-n care soarele rasare.

Pe străduța ce-o parcurg 

Parc-apare o raza de soare,

Soare ce de mult nu l-am văzut 

Că-n cap la mine i furtuna mare 

Cu rafale și războaie 

Între creier și inima mare 

Căci unul spune ce-l doare 

Iar celălalt nu-i da ascultare!

Nu-i da ascultare...

Pentru că ar afla ca doare

Dragostea ce pentru tine-i mare! 

Unul spune ce și cum 

Despre cum s-au scurs pe rand 

Toate sentimentele

Ca pământul printre degete.

Celălalt se revoltă

Până-n ziua primăverii 

Când ghiocelul se apleacă

Florile înfloresc iarăși 

Iar soarele apare 

Totul-i de un verde aprins 

Inima e fericita nevoie mare 

Iar creirul tot cu mâinile legate, 

Strânse bine, iar la gura scoci 

Căci inima speră 

Că după atâta așteptare 

Asta-i șansa,

Creierul sa vadă

Iubirea cea adevărată!

de Dicu Alexandra 

(Țin să menționez că probabil sunt greșeli de scriere, iar aceasta poezie este prima pe care o scriu) 

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.