Floare de nufăr

El,soare agreabil

Drăguț și amabil

Își face loc și danseaza

Printre noureț.

Căldura vine

Și frunza devine

Un verde stralucitor.

Totul e-n floare

Nimic nu mai doare

Ramura-i verde stralucitor.

Zumzet de albine

Cu burțile pline

Zboară haotic

Trezite la viața

Prin flori cu verdeață,

De-un verde stralucitor.

Atit de verde

Parca se pierde

Cînd soarele-i mare strălucitor.

Și parcă tot deodată

Se transforma îndată

In verde de Aur strălucitor.

Cu atîtea karate

De verzi nestemate

Este aici nemuritor.

E tot ce poftesc

E Mai nebunesc

Mai

mult de atît

E Mai și l-am vrut.

patru dimineața.

nu te poți gândi la altceva

că, deși e beznă,

pe ea o poți vedea

vrea înghețată.

o întrebi în șoaptă:

“îți cumpăr, bine,

da’ vii și tu cu mine?”

v-ați dat jos din pat.

pe loc v-ați îmbrăcat:

ea-n hanoracul tău,

tu – îndrăgostit rău

coborâți șapte etaje.

fără foială foarte mare,

că în douazeci și cinci de minute

ați apărut în ziare

afară-i primăvară.

în parc pare a fi ceva in aer,

parc-o ceață

ca aceea care te-a trezit de dimineață

stați pe-o bancă.

magazinele-s toate închise,

ce-ai vrea să-i iei niște narcise!

sunt florile ei preferate, mai ții minte?

v-apar deodată amintiri.

vă înțelegeți din priviri,

nu-i nevoie să vorbiți,

ai și uitat că vă grăbiți

se uită la tine.

inima-i izvorăște bucurie;

îți păstrează înfățișarea vie

că-ți sărută albastrul din privire

nici nu mai știi ce căutai.

ce naiba voiai?

și ce dacă a început să plouă?

dansați așa cum vă place vouă!

se crapă zorii.

te trec toți fiorii;

nici narcise, nici înghețată,

“mai încercăm încă o dată?”

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Printre copaci înalți și frunze ce suspină.

Eul liric se pierde în taina întunericului,

Și versurile sale prind viață în misterul ascunsului.

Figuri de stil dansează pe aripa vântului,

Metaforele îmbracă natura într-un farmec abundent.

Măsura versurilor se topește ca roua dimineții,

Creând un ritm melodic, plin de bucurii.

Rimele se leagă cu gingășie și grație,

Ca o poveste fermecată, plină de poezie.

În inima pădurii, cântecul se împletește,

Cu sunete blânde și ecouri ce duc departe.

Povestea cântecului pădurii ne aduce alinare,

Ne trezește simțurile și ne umple de iubire.

În fiecare vers În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Prin frunzele verzi și lumina de lună.

Eul liric se pierde în taina naturii,

Și versurile sale prind aripi și curg pururi.

Copacii înalți ca stâlpii unui templu,

Șoptesc cu voci blânde un cântec simplu.

Frunzele dansează pe notele vântului,

Creând o simfonie ce-ți umple sufletul.

Povestea pădurii se desfășoară-n versuri,

Cu metafore delicate și imagini diverse.

Rimele se împletesc într-un dans subtil,

Ca o melodie dulce, ce te face să zbori.

Cântecul pădurii ne cheamă la aventură,

Să descoperim tainele ei cu fiecare măsură.

În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că sun În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că suntem parte dintr-un univers de basm.

Pădurea ne îmbrățișează cu brațele-i verzi,

Ne invită să explorăm tainele ei ascunse.

Pe poteci înguste, sub umbră de copaci,

Descoperim magia ce învăluie fiecare pas.

Frunzele cad ca petale în dansul lor ușor,

Și cântecul pădurii ne duce pe aripi de dor.

Aici timpul se oprește, iar sufletul se odihnește,

În liniștea adâncă și în armonia ce crește.

Cântecul pădurii ne aduce pace și alinare,

Ne conectează la natura vie, plină de splendare.

Gheaţa crapă ca o coajă,

Soarele râde iară,

Iese ursul din găboajă,

Va fi iarăşi primăvară.

Iarba luptă în pământ,

Să poată ieşi afară,

Peste tot oameni săpând,

Pe ogor se ară iară.

Iese puiul din găoace,

Câmpu-i plin de ghiocei,

Sosesc păsările încoace,

Iar la stână primii miei.

Mugurele crapă-n ram,

În ecou se-aude cucul,

Grădinarul tam-nesam,

Curăţă acuma nucul.

Codrul prinde iar verdeaţă,

Musca zboară amorţită,

Un batal cu lână creaţă,

Umblă să îşi ia iubită.

Hornul nu mai scoate fum,

S-a ieşit din hibernare,

Toate s-au trezit acum,

Soba, merge la culcare.

Un broscoi pe cap cu gheaţă,

A ieşit acum din mâl,

Se holbează la albeaţă,

- Încă nu-i topit destul.

Curg pâraiele la vale,

Râul stă să se revarsă,

Strânge tot ce-i iese-n cale,

Cară tot, nimic nu lasă.

Se aud triluri în văzduh,

Păsări, stoluri mari, sosesc,

Raţa îşi cată cuibu-n stuf,

Totul e prea pitoresc.

Se trezeşte iar natura,

Lin se metamorfozează,

Iar îşi va schimba alura,

Totu-n jur vibrează.

Adu-mi te rog primăvara 

Și rămâi și tu cu mine

Sterge-mi din inimă iarna

Și dorul din suflet... de tine.

Adu-mi te rog primăvară...

Mărțișorul rămas promis

Albul și roșul din toamnă,

Să se-mpletească pe buze ca-n vis.

Adu-mi te rog primăvara 

După care am tânjit 

Ia-mi din inimă povara...

Spune-mi că nu ne-am pierdut!

Adu-mi te rog primăvara 

Martie să-mi fie demidulce

Paharul din nou să-mi poarte

Licoarea zeilor... pe buze...

        Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor

în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.

Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,

din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin

să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,

în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.

În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,

iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.

Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,

cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.

În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?

Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?

Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.

Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă

Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare