Substanțe interzise
Am consumat substante interzise
Si m-am infructat ca un nebun de ele
Iar acum au devenit viciile mele
Si acuma simt in corpul meu sevraje
Mi-e dor sa mai simt ale iubiri efecte
Acele frumoase sentimente
Cand inima bate,
Injectundu-ti placere in vene
Simp lipsa fericirii in a mea traire
In timp ce imi recaut rostul in lume.
Acuma blestem destine
"Cu ce am gresit sa iti fiu dator tie!?"
Acum privesc in inima mea ca într-o oglinda spartă
Iar fiecare ciob imi arată
Cate-o amintire alaturi de tine, in timp ce imi pierd orice speranță
Si imi zic "Lasă, poate o sa meargă in altă viață"
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 2 апреля 2021
Просмотры: 1272
Стихи из этой категории
Ecou dragul meu
Arunc sentimente, cuvinte-n eter,
Emoții ce stau încătușate in mine.
Ecoul să văd ce ritm le va da,
De zbuciumul meu ce va spune.
Ecou, dragul meu, vei fi oare blând,
Îmi vei cânta o dulce romanță?
Îmi vei răspunde tu sincer și drept?
Mă vei minții să îmi lași o speranță?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept,
Aș vrea c-ale tale note duioase
Să nu-mi facă rău , să m-aline încet,
Să-mi scoată durerea din oase.
Ecou, dragul meu, te rog să fii bun
Și lăudă-mă cu vorbe curate.
Dar oare-ale tale note mă mint
Sau sunt adevărate?
Ecou, dragul meu, te rog să fii drept
Și spune-mi te rog adevărul.
Dar dacă-ale tale note mă dor
Și mi se năruie tot cerul?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept.
Aș vrea să fiu bun, să fiu înțelept.
"Reflecții în Căirea Iubirii"
Dându-mi seama de ce am făcut,
Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.
Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.
Dar merit oare iubirea asta?
Iubire Înșelătoare
Unde-i iubirea-n lume?
Ca toate-s numai niște glume:
Glume proaste simțite,
Glume proaste.. neîmplinite.
Spuse ironic ‘te iubesc’;
De mi-e greu sa deosebesc.
Ma grăbesc intr-o relatie,
De-o primesc doar cu rație.
‘Te iubesc’ spun eu cu suflet,
Și el… pamflet.
Oh, iubirea mea completa,
Nu vezi ca te fumez ca pe o țigareta?
Și țigareta stinsă va fi,
Iar eu tot singur voi jeli.
Dulce ispită
Ce dulce e ispita
Buzelor tale,
Ca două petale
De trandafir,
Ca un elixir
Al vieții,
Ca un strop
Din roua dimineții.
Ce dulce îmbiere
Gustul de miere
Al buzelor tale,
Fierbinte chemare
În adânca tăcere
A unui sărut
Ce îl visez demult.
Ce dulce e ispita
Glasului tău blând,
Tremurând,
Ce sună lin,
Ca un suspin,
Ca o șoaptă de catifea,
În urechea mea.
Ce dulce e ispita
Pieptului tău frmătând,
Ca un gând,
Un gând fugar,
Ce mă cheamă iar și iar,
Să m-apropii, să-l ascult
Să-l ating, să-l sărut,
Cu patimă să-l frământ.
Ce dulce ispită
Mai presus de fire,
Trupul tău subțire.
Îl visez, îl admir,
Îl sorb din priviri.
Un vis, o minune
Ce parcă-mi spune
brațele să-ntind,
Să-l cuprind.
Ce dulce chemare,
Atingerea care
Mă face să uit
Ceea ce sunt.
Ce dulce uitare,
Privirea ta care
Îmi înlănțuie firea
Și îmi cere iubirea,
Ca o adiere,
Mă cheamă în tăcere.
Ca o șoaptă mă cheamă,
Să te iubesc mă-ndeamnă.
Și cât îmi doresc să-ți spun,
Că te iubesc ca un nebun.
Și, mai doresc în secret,
În suflet să-ți picur încet,
Strop cu strop,
Al dragostei mele potop,
De foc și dor.
Să-l picur ușor.
Până când, într-o zi
Și tu mă vei iubi.
O seară ca niciuna alta
Lună de duminică
Și ce m-aș legăna pe lună
Să-i vad pe toți ce ii iubesc
Să-i călăuzesc cu a mea Lumină
Să-i văd de câte ori doresc ...
Aș sta pe croissantul ăl imens
Lumină eu să dăruiesc
Decât umbra mea în întuneric
Să mai aștepte încă o zi.
Și-n amintirile mele veșnice veți fi
Oriunde eu voi fi cu voi
În minte ,suflet și în zâmbet
Acolo mă veți ivi mereu.
17/12/2023
Drumul spre casă, de la Modane
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Другие стихотворения автора
Al meu Testament
Daca am sa mor, sa nu plangeti dupa mine
Ci sa va bucurati ca a fost un inger in aceasta lume.
Sa nu imi aduceti flori pe mormânt
Ci sa imi asezati fiecare cate-un bun gând
Să nu mă acoperiți cu țărână
Ci cu zambete sa ma îngropați.
Atunci cand capacul peste mine se asează,
Iar eu am sa dispar din a voastra privire, sa nu aud nicio gură, doar aplaudați
De pomană pentru mine, numai ganduri bune sa dați
Căci după beneficii, toți suntem ahtiați
Sa nu tânguiți dupa mine ca am murit
Ce sa va bucurati ca aceasta viața eu am invins
Pe crucea mea sa nu scrie ca nu mă veți uita niciodată,
Ci povestea lupți mele in aceasta lume sa o sculptați
Sa scrie frumos povestea mea amăruie pe o lespede frumoasă,
Iar de v-am gresit, greseala mea sa mi-o iertați
Asa am sa am parte de o odihna plăcută
Iar viermele neadormit, var fi impacat
Caci n-am trait degeaba, m-am sacrificat
Pentru fiecare dintre voi am luat parte la luptă
Efect Antihalo
Iti sunt efect antihalo,
Te readuc inapoi in abis,
Dictand portative caudillo
Ma seduci rece irbis
Lasa-ma sa te duc acolo circumscris
Unde nu duce nicaieri
Sa simti totul intr-un fel precis
“Pietre seci in serile reci”
Privind luminile murind pe rand
Iti prezentam ca un copil
Clipele tale triste zburand
In ale me intunerici
Asta e ceea ce vrei?
Sau te mai intreb alta dată….
Invocandu-ma, ma chemi
Din aducurile piedutelor judecată
Taina ochilor invesmantati in smarald
Din toate stelele ce strălucesc,
Tu ești cea mai prețioasă...
N-ai vrea tu să-mi fii povestea,
Pe care sufletul meu s-o trăiască?
Draga stea a sufletului meu,
Care-mi luminezi calea vieții,
N-ai vrea tu să-mi fii melodia
Pe care inima mea s-o cânte cu dor?
Visul meu cu ochi de smarald,
Precum oceanul în nopțile senine,
N-ai vrea tu să-mi fii dorința
Ce-mi mistuie sufletul cu patimă și fior?
Șoapta râului ce curge în sufletul meu
Și-mi alină fiecare gând și vis,
N-ai vrea tu să-mi fii povestea
Pe care mintea mea s-o creada?
Cântec fermecat al nopții,
Ce mă face și mai mult să te doresc,
N-ai vrea tu să-mi fii eternul
Ce arde-n inima mea mereu?
Crisalida
Într-o noapte cu ferestre deschise
M-am așezat pe marginea timpului,
Și-am început să număr stele
Până când una mi-a căzut în palmă.
Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,
Și-au început să se împletească,
Ca două păsări fără zbor,
Prinse în colivia tăcerii.
Am simțit o bucată de cer
Căzând pe umerii mei,
Greu ca un gând uitat în ploaie,
Încercând să se desprindă din carne.
În fiecare clipă, nestiind in gandire,
O parte din mine se desface de lume,
Dar rămân acolo, legat de pământ,
Ca niste radacini însetate de lumină.
Crisalida mea nu știe de frică,
Dar o simt ca un ecou
Ce pulsează în venele nopții,
Tremurând pe marginea infinitului.
Când m-am trezit,
Dimineața avea gust de tăcere,
Și doar liniștea rămăsese
Între mine și cer, intre cer si stele
Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,
Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,
Până când nu a mai rămas decât o urmă,
Pe care doar timpul o poate șterge.
Alimbez
Simt in mainile mele arse
Sufletul iubiri noastre care
Emite semnale in codul morse
Chiar si acum in ceasul mortii noastre
Cea mai fierbinte dragoste
Are cel mai rece sfarsit,
Cica n-a murit nimeni din iubire..
Oare oi fi eu primul săvârșit?
Simt cum ma adie usor vantu’…
E rece, si timpul, si ceaiul, si eu, si tu
Nu te-am pierdut, m-ai pierdut
Si ma vei cauta in toate si nu voi fi gasit
Daca te intrebi unde sunt
Poti sa ma cauti in trecut
Iar acum rămânem fiecare pe drumul său
Si daca-mi va fi dor, n-am sa-ti scriu
Per aspera ad astra
Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,
Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.
Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,
Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.
Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,
Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.
În ochii lor strălucea o stea înserată,
Iar drumul lor alături era o cale împărțită.
Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,
Flori delicate, în culori de rouă și de stele,
Dar destinul crud a întors roata vieții,
De cand ea a decis un alt drum.
Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,
E gol și pustiu, întristând privirile triste.
Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,
Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.
Florile lor, odată vii și pline de culoare,
Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.
Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,
Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.
Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,
Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.
În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,
Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.
Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,
Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.
Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,
E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.
Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,
Se adună suferința și amărăciunea din inimie.