Speranțe de vis

Privirea mea odata calda acum e rece

Se luptă in fiecare zi să ascundă,

Tot ce mi-ai dăruit în luni întregi

Și-ai rupt fără regret într-o secundă.

Mi-e zambetul acum un fals,

Nimic nu mai are din ce avea când erai

Caci azi tot ce mi-a mai rămas..

Sunt vorbele aruncate.. pline de neșans.

Inima mea in timp s-a transformat

A rămas dor aprins de vreme.

Din ziua în care ai plecat neimbratisat

Te-am mai avut... doar în poeme.

A trecut mult prea mult timp și-am înțeles,

Că pentru noi n-ai lăsat loc, chiar de esti singur... e prea târziu

Iar eu desi nu o mai fac la fel de des,

Când mi-amintesc... in versuri te mai scriu...

De te mai caut

În câte-o poezie,

Așa m-alin...

Că ești cu mine.

De te mai caut

În câte-o noapte,

Așa mă amăgesc... 

Că nu îmi ești departe.

Absența nu mai doare

Doar mă întristează

La fel și scurta fericire

Pentru care inima, încă oftează...

Și de răni mă mai dor, 

În câte-o poezie,

Îmi scriu lacrima ușor 

Așa, nimeni nu știe...

Când liniștea apăsătoare 

Se vrea doar triumfând 

Îmi scriu în taină gândul 

Așa te am... în orice rând...

..............................................

Și... ne găsesc,

În visul meu de noapte 

Îmbrățișați din nou

Sub ale lunii șoapte.

Votul tău nu este o armă...ține minte

Te arată pe tine...Este o oglindă...fără prea multe cuvinte 

Nu lăsa pe alţii să îți decidă zilele

Mai ales atunci când nu îţi împărtășesc visurile...valorile!

Aceste alegeri nu sunt doar despre voturi

Sunt despre direcția în care vrem să

mergem ca societate, 

Ca țară, ca parte a Europei... nu pe coclauri.

Sunt alegerile noastre cu care mergem mai departe!

E timpul să fim vizibili. E timpul să spunem clar: Europa suntem NOI

Democrația și libertatea nu sunt moșteniri de la alții . 

Sunt doar a noastră responsabilitate!

Și nu există moment mai important decât

acum... să ieșim la vot cu maturitate!

De la un timp, totu-i atât de firav si-atât de schimbător,  

Luna apune-n zori...soarele se lasă-n întuneric 

Întunericul și el, la fel de trecător... 

Și lasă-n urmă drame, vise și-i himeric.

Parcă-am uitat de mine...simt cum mă rătăcesc,

Când revin amintirile ce încă dor

Și mi se pare totuși atât de nefiresc,

Să mă forțez, să-mi car gândul greu...atât de ușor...

Și parcă sunt a nimănui... și nu merg nicăieri, 

Orfană sunt de vin...de-o ultimă îmbrățișare 

Azi sunt mai vie decât mâine și mai stinsă decât ieri,

Mai suflu când privesc luna...asfințitul de soare...

Și parcă as vrea să te uit...deși doar gândul, mi-i rană...

Mă arde-n nopțile unde tăcerea mi-i cuvânt 

Când visul meu încă te mai cheamă....

Și dorul mă învelește cu al lui veșmânt.

Și poate că, tu ai plecat... dar nu și al meu dor...

Fiorii îmbrățișării încă-i mai simt sub piele

Și chiar de nu te mai am...nici în pahar să te ador,

Amintirea vinului tău... încă imi parfumează buzele...

Și poate să te uit... ar trebui încă un an...

Să număr lipsa ta în cât mai multe zile

Și poate într-un sfârșit nimic n-o să mai doară...

Poate intr-o zi...mă voi trezi...că am uitat de tine.

privesc cu noi fotografia

ma uit la ea in orele tarzii,

prezenta ta cu gesturi mici

imi lipseste.de ce nu ești aici?..

de ce tu oare? de ce ma doare?

ca ai ales sa-mi fii străin

si ieri cu vinul, îmi faceai cerul senin?

de-ai ști ca mi-a fost frica

ca ai sa pleci fără o vorba mica,

fara sa-mi lasi amintire

vinul născut din tine..

de -atunci te scriu.. .ca-mi pasă

si scriu...finalul încă ma apasa....

jur! as vrea sa nu imi fie asa,

dar sufletul e contra mea.

mi-ai rămas dorința arzătoare

un gând sublim ..uneori chin

fți scriu căci uneori mi-e alinare

eu..femeia unui singur vin..

O ceață groasă învelește grabnic orașul 

La plimbare fiind...caut să grăbesc și eu pasul,

Fiecare neuron parcă mi te caută cu privirea

Căci în fiecare celulă din mine, respiră amintirea.

Te plimbi și tu prin mintea mea... 

....e iarăși despre tine,

Și parcă toti neuronii mei ar vrea,

Să te-ntâlnească, să facă sinapse ingenue cu tine...

Te plimbi nestingherit prin corpul meu

Și te oprești în ochi de-o vreme mai mereu,

Cum stiu?....De câte ori te am în gând și plâng,

Îți văd chipul printre lacrimi oglindind...

De te-ai plimba și tu, prin al meu suflet!

Să vezi cât dor s-a strâns, de tine...

Să-i simți durerea din al tăcerii vuiet

Când amintirea-mi vorbește despre tine...

...Te plimbi și tu, mă plimb și eu...

Pe străzi ce nu se mai doresc intersectate 

Căci drumul meu de-un an, mă duce drept,

Către-un imens deșert...prin marea de pustietate...

Să nu mă pierd, eu te mai plimb cu dor prin poezie

Să nu-mi lipsești, măcar de-aici, în nici o zi,

Un vin lipsește de pe buze dar poate...cine știe!?

Dând versurile puțin câte puțin, deoparte..mă va găsi!

În ochii tăi văd cerul

Și stelele curgând 

Și de stâncă valul

Izbește al tău gând..

Ești izvor învolburat 

De simțuri și fiori.

Ești prințul fermecat 

Împresurat cu flori...

Universul meu respiră 

Atunci când mă atingi 

Și nurii tăi vrăjiră 

Inimi ce le frângi...

Eu,pt tine nu însemn 

Decât o clipă dulce 

Eu, chipul tău, solemn 

Îl veneram pe cruce...

Tu, dispăreai in ceatä,

Râzând de simțăminte.

Sub stropii tăi de gheață 

Mă topeam fără cuvinte...

Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,

Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,

Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,

Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.

Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,

Un elixir amar și  totuși necesar ,

Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,

Mă ții în viață, mă faci să delirez.

Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,

Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,

În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,

Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.

Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,

Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,

Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,

Și-n acest turbinio, destine încleștate.

Când îmi e dor de tine tare

Gândul la tine mi-e fără scăpare 

Vreau să revii, să fii dulce din nou

... și mă îmbăt cu al tău ecou...

Nu știu ce azi am devenit

Oare vreodată m-ai simțit?

Sufletul mi-a rămas atât de rece

Și totuși ar mai vrea sa-ncerce 

Gândul mi-a rămas la tine 

Săracul...tot speră ca va fi bine...

Și tot mi te creionez...

Scrie-mi și tu!...să pot să mă opresc.

Atât de tare te doresc

Chiar de-i în van, tot mă gândesc... 

Că te întorci o clipă-n viața mea

Să ștergi din mine tot ce-a lăsat durerea

Sosit pe nori să-ți cânt o serenadă la fereastră,

Iubita mea blajină și frumoasă

Ce porți ale iubirii nesfârsite aripi,

Te cer acum când ești la Dobrovăț,acasă

Să-mi fii nevastă!

Ei bine,știu că pare doar o glumă,

Dar spun că treaba asta este serioasă,

Să știe lumea toată,

Chiar dacă nimeni nu ne știe

Sau nu le pasă...

Eu te iubesc precum un condamnat la fericire,

Cel ce-a primit divină condamnare fără scăpare fără ieșire,

Când stă la tine-n brațe,

Sau te sărută....

Și știe că-i condamnat la dragoste pe viață!

(22 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Când dragostea se înnămolește,
Tu să nu spui că s-a sfârșit.
Căci tot ce-n suflet se ivește
E-un potop neîmplinit.

E-un potop ce-ți arde mintea,
Lăsând în urmă doar un scrum,
Făcându-te să uiți povestea
Ce-ai adorat-o ca un nebun.

Ai adorat, iubind în șoaptă,
Și-atunci când dragostea-a-noptat,
Dar epuizat de-atâta teamă,
Simți că tot ce-a fost s-a terminat.

Tu, spulberat de gânduri triste,
Ca o nălucă ai pășit.
Pământul parcă  se  mai rotește —
dar pentru tine,  s-a oprit...

Te caut în cerc, te-aflu în pătrat,
În fiecare formă geometria ta e scrisă,
Tu ești acolo unde nimeni n-a intrat,
În inima mea frântă și închisă.

Tu ești diametrul ce-mi taie rotundul,
Tu ești ipotenuza triunghiului meu,
Tu ești paralela ce-mi fură profundul,
Tu ești infinitul ce-l port mereu.

În ochii tăi se nasc două semidrepte
Ce-mi spintecă pieptul și-mi ajung la suflet,
Și inima mea, de tine deșteaptă,
Bate în ritmul unui vers împlinit și mulțumit, să-nțelegi tu.

Am încercat să calc pe muchii drepte,
Să fug de tine-n planul cartezian,
Dar punctul tău din suflet mă deșteaptă
Și mă întoarce-n vechiul meu dușman.

Ce frumos ești când calculezi distanța
Dintre noi în ani-lumină și dureri,
Ca și cum n-ai ști că prezența ta
E singurul meu mod de a mă cere.

O, geometrie a iubirii mele,
Tu ai teoreme ce nu le-am învățat,
Tu ai unghiuri ascuțite între stele
Și planuri paralele-n care-am uitat.

Dar frângerea aceea din noi doi,
Când cercul tău s-a frânt de al meu colț,
A fost mai grea decât mii de războaie
Și mai sfântă ca un sărut pe frunte, gol.

Căci te iubesc în cercuri concentrice,
În cercuri secante, în cercuri tangente,
Te iubesc în forme geometrice
Ce nu se văd, dar sufletul le simte arzându-l, fierbinte.

Și dacă cercul meu nu mai e roată,
Și dacă pătratul tău s-a deformat,
Rămâne doar o linie curbată
Care ne leagă-n veci, neîntrerupt, neîmpăcat.

Așa-i iubirea: două corpuri stranii
Ce se resping după legi nescrise,
Dar dacă-s paralele într-o zi,
Se-ntâlnesc în infinit, și sunt menite.