Regret...tot eu...

De ziua iubirii am ieșit la plimbare

Să mă încălzească razele de soare 

Am primit în dar un buchet de flori

Galbene ca luna ce-am surprins-o-n zori.

Era un aer atât de cald și mirosea a primăvară 

Pe străzi doar siluete zâmbitoare 

Pășeam agale în gând cu tine

Și mă-ntrebam de ți-a plăcut...răvașul de iubire.

Mi-a fost atât de teamă să-l trimit

Mintea-mi spunea să nu, dar sufletul s-a-mpotrivit.

Și tot plimbându-mă prin gânduri 

Am învins teama și ți-am lăsat niște rânduri.

N-astept răspuns... cred că nici nu aș vrea

Vreau doar să știi că m-am gândit la tine

A fost un gest din toată inima

Ce-aș vrea să îți rămână o dulce amintire.

Căci ai rămas imprimat în sufletul meu

Aș putea spune că mi l-ai pătat

Dar ar fi nedrept să spun acest lucru...

... azi doar, din nou, de dor....m-am îmbătat... 

Aceeași eu, cea care-am stat tăcută

Când sufletul se zvârcolea în piept.

Cea care-a scris povestea frântă

Și a schimbat-o într-un vis mai demn.

Aceeasi eu, ce prea mult n-a cerut

Doar umbra unui semn, o urmă de pas.

Aceeasi care-am fost o flacără de gând

Dar m-am topit... așteptând o clipă de rămas.

Aceeasi eu, ce-am fost cu totul, cu suflet, cu gând 

Deși n-am primit nici măcar jumătăți de măsură 

Am sperat, am așteptat măcar un cuvânt 

Dar n-am primit decât insulte, ce-n mine încă mai răsună...

Aceeasi eu ce-am așternut tăcerea-ți pe hartie

Am devenit fără să vreau... o poezie...

Fără să știu că din atâta dor și foc

Se naște-al meu, mare noroc...

Căci simt de parcă din senin am renăscut 

Din tăcerea-ți cruntă ce mi-ai lăsat s-o respir

Deși ieri am plâns, mâine zambetu-mi va fi scut

Cu-un suflet nou pentru mine... mai împlinit.

Mi s-a imbibat sufletul cu cerneală 

Cerneală roșie... ca o magie rea

Din dragostea ce mă făcea "nebună" odinioară 

N-a mai rămas nimic...decât tăcerea grea.

Frigul nepăsării tale m-a tot răcit 

A schimbat totul...imi simt sufletul mut

Atât de mult te-am adorat si te-am iubit

Că într-o zi pe mine... m-am pierdut.

Ai ales fără recurs să îmi rămâi o rană 

O lume străină unde nu pot să mai sper

O umbră palidă ce încă mă îndeamnă 

Să mai astept, deși nu vreau decât să mă dezleg.

Am tot sperat să-ți lași vinul sa-mi fie prieten

Să sorb din el dulceața unui moment

Dar nu!... și pun punct!... și fără regret

E singurul lucru ce in veci, n-am să ți-l iert.

Ma lupt să uit ploile de ieri, toate

Las viața să se croiască de la sine...

În momentele când iți va fi mai bine

N-as vrea, karma să-și amintească de tine.

C-ai fost un foc prea mare, acum cenușă rece

Un vis nestins rătăcind printre mulțimi 

Dar mi-am promis că în continuare 

Am sa te uit... nu vreau să imi mai fii fauritor de lacrimi!

Dacă vrei să simţi iubirea,

Ascultă-i taina, nemurirea.

E-n râsul clar al unui dor,

E-n pasul tău spre viitor.

E cerul greu ce-ți dă răbdare,

Și visul frânt ce iarăși zboară.

E lacrima ce-n piept răsare,

Când dorul inimii tresare.

E liniştea dintr-un sårut,

E glasul cald de început.

E timpul care stă în loc,

Când arde viața-ntr-un singur foc.

Dacă vrei să simți iubirea,

Definește-o cu dăruirea.

Nu prin ce ceri, ci ce oferi,

prin daruirea unei calde-mbratisari.

Nu-ți port pică si nici măcar regret

Dar mi-ai arătat cum dorul doare.

Am obosit să stau să tot aștept

O clipă îmbrățișată, plină de culoare.

Am obosit în noapte să mă îmbăt 

Cu vise pline de-al tău vin...

Ai fost un foc și eu m-am ars

De-atunci, mi-e rana umbră pe senin.

Chiar și așa îti spun "adio"..blând,

Cu vocea tremurată, palidă, stinsă 

Nu te mai strig... demult nu plâng,

De-mi va fi dor... imbrățișa-voi a ta lipsă.

Și nu c-aș mai spera ceva... cândva 

Ci pentru c-așa s-a-nvățat inima

Să te aibă tăcut în al nopții miez

În clipe ce nicicând avea-vor preț.

Rămâi acolo, după zid... în tăcere 

Eu m-am intors la mine, deși cu temere.

Și de-o vrea viața să ne vedem vreodată 

Te voi ocoli... Ignorând și eu, că am fost odată.

Încă o seară plină de lună ce-mi amintește 

Că mi-e dor de cineva și... știe

Dar niciodată nu a știut cât de mult,

Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.

Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă

M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme 

Am pus-o toată într-o ramă

Lângă tabloul cu vise efemere...

Savurez un cocktail de medicamente

Răceala iernii din nou m-a răpus 

Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente

Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.

Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent

Să mă vindece cu al său vin...tratament,

Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă 

Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....

Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"

Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca

De durerea ce nu vrea să se risipească 

Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.

Când din iubirea unui tânăr se alege praful,

Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,

Durerea parcă-i sfâşie tot trupul

Şi doar otravă poartă-n gând.

Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,

Oricine pentru el e inutil,

Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.

Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.

Caută disperat să-şi schimbe rostul,

Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...

Dar cum se simte şi ce speră omul

E relativ un moft, mascat de-un adevăr.

There comes a time of year

When the grand bargain begins,

Not on the streets filled with vitality,

But in the shadows of the necropolis.

That time when the Four O'Clock flower breaks,

Shattered glass strewn across morality,

Violins echoing through chrysanthemums—

An entire ballad of the false prophets.

And in such a dreadful realm,

The White Dahlia enters with petals shrinking,

Trembling as the winds begin to embrace her.

Two pairs of eyes seize her gaze:

One's Deadly Nightshade,

the other's Devil's Hand.

One is there to devour her soul;

The other to protect and shield her:

Unfortunately, all entities wear masks.

What gleams is venom,

What offers refuge seems lethal.

The first waltz with the broken,

virtuous entity Unfolds in darkness,

Flowers shivering in the aura that surrounds him.

Warnings drip from his affection;

Her vitality seeps into his mask.

The long, agonizing sway ends in tears.

The second dance with the wicked one

Casts beams of pearly light across the floor,

Flickers of hope and sparks tangled in mysterious smiles.

Tiny, precise steps lure her core into an abyss.

She blooms once more

Only to be severed again with the final sigh of her stamina.

What happened to them, you might ask?

Devil's Hand betrays his loving core, vanishing into obscurity.

White Dahlia, dripping tears of blood, continues to bloom

Brighter, fiercer than ever.

Deadly Nightshade aches still,

Hunting those ruby tears with insatiable hunger:

One astray, one reaching the focal point, one hollow within its own elegance.

Și n-am cerut nimic...

Un pic de fericire....

Și am primit în schimb

Amar și chinuire...

Îmi ceri respect...

Dar nu cred că se poate...

Respectul tau a rămas că o carte....

Pierdut și aruncat pe un raft prăfuit

Îl vei găsi cindva tirziu....

Și îți vei aminti că te-am iubit...

Iar eu voi fi departe...

Din nou voi invia...

Va răsări frumos zimbetul pe fata mea...

Voi radia că soarele de fericire...

Și voi uita pe veci...

De a ta iubire...

Între turnurile lacrimilor diafane ...

Așa mă simt uneori,  

Nevoit, de neștiute sorți,  

Să mă pierd în ochii tăi,  

Să cad în visare,  

Seara-n asfințit,

Către iubitu-mi Dumnezeu.

Căci rabd, la poarta suferinţei,  

Voind să te mai văd încă odată  

Și mă-nchin, făgăduind că altă dată

O să aprind un vis şi-n care,  

Să lumineze, firav și neștiut,

Chipul iubitei mele  

Alb, cu ochi albaștri, interzis  

În mii de feluri.  

Și iar mă rog la bunul Dumnezeu  

Să nu mă lase muribund  

Sfârșit de dorul iubitei mele, interzise

În mii de feluri neîntelese,

Pe nesfârșitul orizont de şoapte,

În războiul dintre zi și noapte,

Unde se nasc visele.

Acolo unde eu ... Acum...

nu mă mai regăsesc...

Sunt demiurg? Ori sunt creştin?

Sunt un Zamolxe fără coroană,

Ori sunt ultimul martir?

Mă simt pierdut,

Mă simt o flacără homerică,

Sau o scânteie-nlăcrimată,

Ce se îndreaptă către mare...

Iar ea, la fel ca mine,

păşeşte înspre moarte Incet,

cu fiecare pas, cu fiecare gând,

mi-aduc aminte,

De o Cartagină-n ruine...

Povestea de dragoste dintre noi,

E un duet oximoronic,

Un duet în care nu există dans în doi...

Așa se sting și flăcările tremurânde,

Cu priviri miloase, împătimite,

Precum lacustra de pe lacul de niciunde,

Ucisă de speranțe-nchipuite...

Un lant de patimi stă cuminte,

Așteptând la poarta suferinței,

ultimele sale zale,

Căci te-am regăsit...

Dar tu te stingi în uitare,

Iar lanțul devine tot mai mare, tot mai mare

Se pare că e prea devreme pentru prima oară 

Se pare că e prea mult pentru a doua oara

Se pare că e doar târziu 

Se pare că, nu știu 

Se poate să fiu prea devreme 

Se poate să fiu pentru tine 

Se poate să nu fiu doar al tau

Se poate mai nimic,mereu

Se poate să încerc mai mult 

Se poate să nu pot atât 

Se poate să mi doresc tot 

Se poate să nu mă vrei deloc 

Se pare că vom încerca 

Se pare că ești VT mea 

Se pare că și tu mă vrei 

Se pare, pupu ți ochii tăi!

Și mi-e poftă de-un vin în pahar,

Poftă ce mă-ndeamnă să scriu din nou.

Peste foi s-aștern iluzii fără hotar

Dar cuvintele mi se pierd în decor...

Mă forțez... cumva trag de mine

Și-ncerc gândul să-l aștern pe hârtie 

Caut amintiri să le pun în rime

Din atâtea, să pot, să scriu... o poezie.

Închid ochii... mi-apari în gând 

Privirea ta îmi lasă rima pe gene,

Vise, dorințe bat ca-ntr-un ecou.

Și-ncep să scriu, de dor... pe teme...

Scriu ceva rânduri și parfumul reapare

Parfum de-al tău vin îmi adie ușor...

De poftă... torn poezie-n pahar

Si las dorul sa fie pe foi autor...