Ochii tăi doi licurici

Să facem risipă de iubire,

E singura risipă fără de risipă,

Să ne iubim fără rețineri sau rușine,

Dar totuși să rămânem precum sfinții,

În dragostea curată plină de iubire...

Să știe lumea-ntreagă de risipa noastră

Să vină cerșetorii de iubire să adune,

Ce ne rămane nouă de prisos,

S-adune frimiturile rămase

Din nesfârșita dulce nebunie,

Amor,iubire,dragoste,risipă!

(24 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Poate așa vrea Dumnezeu

Să pot cunoaște iubirea cea adevărată

Înțelegând privirea ei senină și frumoasă,

Ori mai degrabă să-mi traducă

Într-un târziu că dragostea există ...

Nu cum o știu eu din trecutul meu confuz,nefericit,defunct demult

Ci cum îmi spune El acum,

De Dumnezeu e vorba,

Prin ochii celei mai frumoase femei din lume,

Vasilica!

Ohhhh voi sărmani cei ce citiți aceste mici versete de amor,

Veți spune că autorul,adică eu aș fi nebun

Sau mai degrabă mincinos...

Deloc,tot ce vă scriu este doar adevarul ce stă ascuns de multă vreme,

Prins într-un vis ce nu-i ușor de prins

Căci visele sunt vise orice-ai face

Și zboară când noaptea dispare iar ziua le și desface..

Urâtă ești tu tristă rece realitate,

Fară iubire viața-i chin,suspin

Și sărăcie sau mai degrabă moarte...

(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

De ochii lumii nebune

Nu-mi pasă!

Îmi pasă de tine

Zilnic să-ți fac declarații de iubire...

Este exact ce contează pentru mine!

În rest poate să fie

Sfârșitul lumii ăsteia păcătoase..

Mie nu-mi pasă dacă în clipa aceea

Ne ținem de mână

Într-o clipă târzie

Sau e deja veșnicie!

(13 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Un plus în fiecare zi

Sau poate o altfel de iubire,

Mai colorată cu noi nuanțe

Ce-mi vestesc,

Aceeași dragoste alcătuită din optimista nemurire,

Cu ființa ei ce-a renăscut

Din vocea-ți ce iubesc,

Iubire fără vreo măsură,

Nemăsurată îmi ești îți jur,

Adevărate jurămintele îmi sunt,

Și-aștept să crezi în mine...

Iar buzele-ți frumoase îmi spun să le sărut ,

Dar surd îmi zic că sunt,

Știind că nu-i pe stradă momentul care-ți place să te sărut,

Și mă prefac că nu vreau să te-ating,

Dar eu vreau să te fur definitiv

Să te iubesc fără măsură!

Un plus fie oricât de mic

Chiar și-o sclipire ce pleacă de la tine,

Înseamnă același infinit

O veșnică iubire pentru mine,

Și totusi te sărut!

(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 Să fie noaptea plină de tristețe

Gândindu-mă că ești departe?

Sau poate dragostea își are propriile șoapte,

Ce mint frumos cu rost și fără rost?

Dar ce contează astăzi când îmi stai în brațe,

Dorindu-te mai mult pe zi ce trece,

Spunându-ți vorbele adevărate,

Ce-aduc speranțele dorite de-atâta vreme,

Ce drum își fac acum când suferințele sunt moarte,

Și când îți spun fără-ncetare că te iubesc,

Fără o lungă așteptare a vreunui ferice și optimist răspuns?

Azi îți declar că ești regina dimineții,

Când stai cuminte îmbrăcată în culoare roșu aprins,

Și mă privești cu nerăbdare stându-mi în dreapta pe pat întinsă,

Dar știu că tu ești de neatins!

(26 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Același "te iubesc" pare refrenul iubirii iubito,

Dar nu-i,te asigur...

Refrenul ești doar tu!

Fară tine iubirea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii,

Când ceasul amorului își pierde rostul lui?

Pustiul se-ntrevede pretutindeni fără sărutul ce pleacă din tine,

Eu sunt doar un mort viu fără iubirea trimisă-n spre mine,

Fară tine dragostea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul ce-i scris pentru tine,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii iubito,

Mai caldă e moartea cea rece,urâtă și hâdă

Dacă te iubescul dispare odată cu tine!

(26 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Might dreams dance on walls, in halls of reverie,
I found the magic of a sweet tune, your referee,
Lay the presence of silent columns, thy call melody,
End-like ancient glorious war songs, I oath heraldry.

Nameless kind gestures, that the finger guide,
Aboard your portet of emotions, I observe anode,
Velvet sheets of yours, born in purple like byzantine,
Idyllic words about their flight, like old royal divine.

Endless stories I'll tell, there legacy to conserve.
Running waves of the red sea, your misty cursive,
Unison they shall sing, sagas of your light exclusive

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

Mi-a fost drag până la păcat 

Un om frumos ce nu era să-mi fie dat,

Însetată de-al său vin nu vedeam

Că nu era omul pe care îl credeam.

Am vrut atât de mult să îmi rămână

Și el, să mă păstreze undeva în umbră,

Dar azi îl las, din nou, de tot să plece

Că-n suflet totu-mi este trist și rece.

..............................................................

Au fost prea multe vorbe rele și jigniri

Dorind un om, doar pentru amintiri

Și totusi îl mai scriu în câte-o poezie,

Așa de drag mi-a fost și mi-a rămas el, mie..

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Și țintesc cu ochii mari

Spre-o iubire arzătoare

Ce mă urcă, mă coboară

Mă aruncă, mă doboară

Tot mă-nalță pan’ la Soare

Mă înalță, dar mă arde

Și rămân cu cicatricea

Nopților aproape albe

N-am dat drumul chiar ș-atunci

Când am zis că nu mai pot,

Când m-am ars pe dinăuntru,

M-ai adus la scrum pe loc

Fi-mi-ai poezie tu,

Doar așa te pot citi

Doar atunci voi înțelege

De ce nu vei mai veni

Poate că-i mai bine așa,

Nu e loc în lumea ta

Nu e loc și pentru mine

Este loc doar pentru tine

Și din scrumul ce-ai lăsat

Eu așa m-am renăscut

Fi-mi-ai Phoenix, să-mi arăți

Că există început

Nici acum nu-mi este frică

Să te las să mă distrugi

E-o distrugere ce-mi place

O tot caut de atunci

Dar rămân în continuare

Singură și-ncerc să sper

Că-ntr-o lume viitoare

Nu distrugi tot ce-i al meu.

Mâini pline de sânge

Sentimente răsucite

Iubirea-i ca un râu

De lacrimi chinuite

Chinuite de ură

Chinuite de tăcere

Chinuite de orice formă de durere

Se preling adesea pe ai noștri obraji

Lacrimi cristaline fără pic de curaj

Uitând de mult ce-i aia demnitate

Luptând adesea pentru sinceritate 

Un cuvant inexistent pentru o bună reputație 

Stăm ascunși în noi și luptăm fără grație 

Ai putea să faci oricand o declarație 

Însă iubirea-i urâtă fără pic de negație

fragment

...

Conductele de apă caldă

Fredonează-un dor de mamă

Într-un ritm curat de odă

Și murdar de tristă teamă.

Se-aud și pașii de gândaci;

În ecouri zgomotoși …

Oameni goi, gândaci săraci

Șobolani de foame roși.

Așternuturi de cartoane

Desenează peste tot,

Un pat de dor și-un vis pe mâine

Și tot ce-a fost într-un boicot.

Câte-o picătură-n noapte

Se izbește de trecut,

Într-un glas de dor și moarte …

Zgomotoșii au tăcut. 

Iar o cruce-i scrijelită

Pe un perete umezit

Șoapta-i rugă-nlăcrimată,

Și trist copilul părăsit.

 (autor: Aurel Alexandru Donciu /  volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Fragment extras din "Șobolani" / Toate drepturile rezervate )