Ocheade

În astă seară mâna mi-am întins

Poate voi reuși să mângâi stele,

Dar cineva de acolo sus mi-a spus

Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele

Fără a sta prea mult pe gânduri

Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,

Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică

Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar

Și am vorbit cu Steaua Nordului

Să-mi fie far când calea rătăcesc,

Să-mi lumineze drumu-n noapte

S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc

Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit

Că n-am putut să mai repet dorința,

Că dintr-o dată cerul s-a înnourat

Și între noi s-a încheiat ședința

Voi încerca din nou și mâine seară

Să stau de vorbă și, cu alte stele,

Și poate voi avea puțin noroc

Să aflu, că una-i mama...dintre ele!

Am căutat prin labirintul vieții

Crezând că undeva te voi afla,

M-am rătăcit și nu știu drumul

Și simt că mi-am agravat boala

Nu e durerea trupului de lut

Și suferință fără vreun leac,

E starea omului îndrăgostit

Ce rana nu o coși cu firu-n ac

Te-am căutat prin multe locuri

Dar nicăieri nu te-am găsit,

Poate că te-ai ascuns de mine

Sau poate...vai...chiar ai murit

Mult mi-aș dori în astă viață

Să prind curaj și să mărturisesc,

Că doar tu îmi ești ființa dragă

Și unica femeie pe care o iubesc

Nu m-am oprit din căutare

Și încă sper c-am s-o găsesc,

Doar frică-mi este că anii trec

Și eu, puțin câte puțin..îmbătrânesc!

hai mai cântă mi

să mă prefac că te aud

poate mă poți adormi

ai un chip pictat, crud 

hai mai arată te odată 

să mă prefac că te văd

sunt tristă, ciudată 

poate așa mă lepăd

cântă mi din nou

cu degetele pe pian

totul e un ecou

parcă mai trece un an

acordă mi o șansă

să te pot iubi ca niciodată

poate nu intru în transă

mă simt slabă, uscată

dar hai sa ne privim

e ca și cum ne-am cunoscut

ușor, ușor ne potrivim

acest cântec, plăcut

ador melodiile la pian

cu mici detalii, mici

te văd puțin sec, aerian

te rog acum sa nu strici

să nu strici dragostea

pe care ți-o dau ție

băiatul din tine se prostea

hai să găsim o soluție

eu zic să-mi mai cânți

să uit de toate astea

căci inima de mi-o frămânți

pentru toată dragostea

Iubește mă așa cum știi

dar nu mă lăsa la fund

pe toate aceste hârtii

versul e cel mai profund

 îți promit, ba nu îți jur

că voi fi demnă pentru tine 

iubește-mă cu suflet pur

un cântec transformat în bine

Plictisit de povești pline de iubire,

plictisit de filmele pline cu crime,

plictisit de timpul fără tine,

lasă-mă un pic să-ți dăruiesc iubire.

Timpul fuge, cum fugi tu de mine,

stelele îți luminează a ta privire,

luna îmi ascunde copilul din mine,

visele mă fac nebun după tine.

Lasă-mă, Doamne, acolo în trecut,

lasă-mă, Doamne, că nu pot să o uit, 

ochii ei frumoși ca două stele,

zâmbetul ei ce îmi dădea putere.

Sunt rămas în trecut și nu pot să uit,

cum mă priveai lăcrimând,ca un înger blând,

și îmi șopteai pe rând, cuvânt cu cuvânt,

că îmi va fi alături pe acest pământ.

Praf de stele 

Scris pe piel

Te am avut

Si te am pierdut

Amurg intunecat

Rasarit descreierat

Te am privit

Si te am gandit

Atras sau distant?

Al meu sau al tau?

Niciodata noi n am fost

Cateodata noi ne am vrut

Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,

Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,

Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,

Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.

Rămân în tine o strajă la porțile durerii,

Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,

Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,

Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.

Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,

O sete fără apă, din care încă beau,

Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,

Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.

Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,

O veșnicie strânsă în tremurul de lut,

Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,

Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.

Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,

Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;

Şi taina care doare, va fi iar moștenită,

De omul ce iubește cu sufletul deschis.

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.

Aș da o lege nefirească,

Ca toți să scriem poezie,

Şi om cu om să se iubească,

Să nu existe tragedie.

Aș da o lege mai profundă,

În fiecare zi o carte să citim,

Și-apoi în fiece secundă,

Copiilor s-o povestim.

Aș pune bir cuvintelor murdare,

Aş coase gura celor mai zevzeci,

Le-aș pune-n mână abecedare,

Și i-aș închide în biblioteci.

Aş da și-o lege mai nepotrivită,

Să facem cu savanții terapie,

Ca prin formule, lumii să transmită,

Că universul s-a născut din poezie.

Și l-aș ruga smerit pe Creator,

Chiar dacă pare nefiresc, bizar,

Să nu mă lase, trist să mor,

Ci-ntre coperți, deodată să dispar.

Ca spuma mării de ușoară,

În brațe-mi șezi și dormi,

Cu tine gândurile-mi zboară,

Iar ochiul minții mi-l răstorni.

Și pielea marmură-ți lucește,

Un crin cu albele-i petale,

Un dar din lumile celeste,

Un înger adormit în poale.

În somnul tău, eu visuri am,

Și tainic te sărut pe gură,

Iar luna râde pe sub geam,

Și miezul nopții încet bătură.

Ferice, mi te văd mireasă,

O, zâna mea fără povești,

Curând vei fi împărăteasă,

Regatul inimii să-l stăpânești.

Privesc a farmecului noapte,

Cu buza mea pe tâmplele-ți reci,

Și-ți murmur calde șoapte:

Rămâi, a mea... pe veci!

Azi cu poftă mănânc, 

Un suspin mai adânc, 

Și-am să beau însetat, 

Râu de lacrimi secat. 

La desert am să-nghit, 

Trandafiri ce-am privit, 

Ca aroma lor dulce, 

Între spini să mă culce, 

Să răsar ca o mană, 

Să mă dau de pomană, 

Unui suflet sărac, 

Veșnicia să-mbrac. 

Voi sorbi și lumină,

Umbre stinse să vină,

Sătul să mă culc,

Sub stele ce curg.

Totu-i fad și anost,

Și ce foame mi-a fost, 

Și meniul sortit,

Cu tristețe-i plătit.

Luna stă să nască,

Și urlă la lup,

Moașa-i pământească,

Însă n-are trup.

Soarele-i poznașul,

Ce-a produs pricina,

Se ascunde lașul,

Ca să-i uite vina.

Roșie, pustie,

Stă tristă și plânge,

Parcă-i o stafie,

Înmuiată-n sânge.

Mâine în zori de zi,

Spune un oracol,

Ea va zămisli,

Un mare miracol.

Soare nu va fi,

Nici Lună completă,

Ci ne vom trezi,

C-un pui de cometă.