Ocheade

De-aș putea acum să scriu, 

Tot ce-n inimă țin viu, 

Voi ați lăcrima întruna, 

Ca să-mi potoliți furtuna. 

De-aș lăsa sufletul să curgă, 

Ca un râu printr-un deșert,

Ar crea o oază lungă, 

Peste trupul meu inert.

Dar cuvântul se sfărâmă,

Când ajunge-n a mea humă,

Și din el răsar tăceri,

Ca din ierni târzii, dureri.

Nu știu dacă doru-acesta, 

E blestemul sau povestea

Unui om ce-a vrut mereu, 

Să se-ntoarcă-n Dumnezeu.

Și rămân, cu gândul frânt,

Cu-n genunchi sub cerul sfânt,

Unde lacrima se-ngână, 

Cu o palmă de țărână.

Se-așterne ninsoarea, albă tăcere,

Ca un văl peste inima frântă,

Iubirea, pasăre oarbă, aduce durere,

Cu aripa ei rece și lungă.

Sub cerul albit, iarba dispare,

Într-o umbră albastră dar vie,

Iubita îmi cântă o doină de jale,

Ținând în privire o iarnă târzie.

Între noi stă zăpada, zid alb de uitare,

Cu lespezi de gheață și teamă,

Iar pașii mei ard sub omătul cel mare,

Ca jarul ascuns sub o rană.

Curge liniștea albă prin aerul rar,

Ca un amurg prelins din azur,

Fulgi de zăpadă cad funerar,

Iarna îmi sapă mormânt împrejur.

De sub pleoapele albe, ea nu mă vede,

Dar în tot ce e alb știe că sunt,

Cântul de jale spre cer se repede,

Și-n loc de zăpadă vezi lacrimi căzând.

Noi suntem toți de la țară,

Cu fața curată,

Cu vorba mai rară,

Cu treapta mai 'naltă la scară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu somnul pe frunze afară,

Cu gândul ce-ntruna ne zboară,

Spre zori și apoi înspre seară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu mână vânjoasă de fiară,

Cu spatele drept care cară,

Orice povară...

Noi suntem toți de la țară,

Țăranul ce câmpul își ară,

Copilul cu vita de sfoară,

Roada ce șade-n cămară.

Noi suntem toți de la țară,

Cu viața și dulce, și-amară,

Cu ruga către Fecioară,

În fiece seară.

Vă spun pentru ultima oară,

Nu suntem o pradă ușoară,

Iar neamul nicicând n-o să piară,

Căci suntem toți de la țară.

E-un susur cald în foșnetele serii,

Sporind  lumina dinspre stea,

Și-n glasul lui aud cântarea verii,

Și parcă-mi cântă mama mea...

O ploaie cade lin peste pridvoare,

Și-n streașină se frânge vremea grea,

Aud cum plânge apa în izvoare,

Și simt că plânge mama mea…

Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,

Și mă condamn că vina toată e a mea,

Dar simt o mângâiere care mă ridică,

Și știu, că este mama mea...

Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,

Iar lacrima se-așază peste ea,

Un foc încins îmi răscolește firea,

Și-mi vine dor de mama mea….

Atunci adie-n cer  mirosul de gutuie,

Și-n palme mi se așează-o stea,

Iar la icoana veche și gălbuie,

Stă încă-un înger…Mama mea.

Ceru-i ars, totu-i pustiu,

Ochiul meu lacrimi așteaptă,

Omul nu-ți mai este fiu,

Maică sfântă, Maică dreaptă,

Plânge în biserici strana,

Liturghia nu se ține,

Maică, oblojește-ți rana,

Și nu plânge cu suspine.

Pe icoane-apare ceața,

Sfântul glas s-a stins în lume,

Ține-n brațe dimineața,

Copilașii fără nume.

Focul cade fără veste,

Peste câmpuri fără rod,

Muge vita lângă iesle,

Duhul pleacă din norod.

Fumul urcă în tăcere,

Din altare părăsite,

Maica plânge în durere,

Peste inimi răstignite.

Glasul sfânt e frânt de teamă,

Rugăciuni se sting în zare,

Lumea-și vinde a ei mamă,

Pe-o plăcere trecătoare.

Sub veșminte de lumină

Maica-și ține dorul stins,

Ceru-i gol, azi nu se închină,

Parcă răul a învins...

Nu te duce, Maică sfântă,

Din genunchi, înălță rugi,

Chiar de lumea nu mai cântă,

Mai scâncesc vreo câțiva prunci.

Merg fără urme prin mine și lume,

Ca apa ce trece prin piatră-n răstimp,

Nu port nici un chip, nu mai port nici un nume,

Iar pașii se împiedică de timpuri prin timp. 

Trupul mă ține mai mult decât chinul,

Mai strâns decât frica, mai greu decât dorul,

Sunt golul din gol și prea-plinul din plinul, 

În care seacă și-apoi reizbucnește izvorul.

Și poate că asta e singura formă,

De-a fi fără margini, de-a fi fără loc,

Să ard fără flacără, să curg fără normă,

Să fiu doar o clipă ce trece prin foc.

Sunt foamea de cer într-un trup fără aripi,

Un clopot de sticlă ce sună în gol,

Port mări în privire și sete de maluri,

Și-o noapte adâncă cu toate stelele-n stol. 

Mă strâng din risipă, mă înalț din cădere,

Mă frâng ca lumina prin geamuri de fum,

Sunt rana din timp care secole cere,

Și pasul ce merge pe unde nu-i drum.

Și merg mai departe cu golul lumii în mine,

Ca un mesaj dintr-o sticlă pierdută-n ocean,

Nu caut ieșire, nici reclădiri din ruine, 

Ci doar pământ pentru umbra ce-o am. 

Dacă ai fi un strugure

te-aș face vin dulce,

să mi te plimbi cum vrei

prin sânge.

Să mă amețești

cum deja oricum o faci

cu ochișorii tăi dezbrăcați

de vedere,

care atunci când se uită la mine

mă plimbă prin întreaga

cale lactee.

Admit, așa mergând

din șanț în șanț

fără să fi băut măcar nimic,

cu sângele fierbând

de dor și chin,

din strugure te-am făcut vin,

și doar privindu-te

măi dulce vin domol,

mă îmbeți fără măcar

să gust alcool.

Știam eu de când

ți-am văzut părul viță de vie,

ce o să-mi faci tu mie,

și te-am lăsat,

n-am zis nimic,

că mă îndrăgosteam

de tine câte-un pic,

câte-un pic,

și te beau vin și amețesc,

și pic,

Mai rămâi cu mine un pic,

închide ochii,

vreau in brațe să te ridic,

ține ochii în continuare închiși

să te pun înapoi jos,

nu o să-ți fac nimic

(doar îți fur un pupic 😈)

Dar..

Mai rămâi cu mine un pic 🥺

încă un pic,

încă un pic,

nu o să mă opresc,

încă un pic…

mi-e dor de tine

dictatorul meu mic

și inofensiv,

așa cum îi este dor

și ceasului de timp.

Of… doar dacă

te-aș vedea într-o zi

din întâmplare…

măcar un pic🥺

Noap…

în fine 😈

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

Curg picături din iarna vietii

Grabite înspre eul meu,

Și te scriu precum poeții

Când dorul mi se  pare greu!

Iar când sufletu-mi suspină

De distanța dintre noi,

Nu e leac, nimic n-alină

Gandul meu pătruns de ploi!

Frumoși sunt ochii tăi

Mai făcut să mă îndrăgostesc de ei 

Voi scrie despre tine 

Ca să cunoască lumea ce-i iubire 

 Vocea ta mă calmează 

Deoarece îmi spune că-s în siguranță 

Tu ești viața mea 

Și-o însoțitoare stea

 Chipul tău nicicând nu mă lasă 

Iar ieșirile fără tine mă apasă 

Și chiar dacă ești departe 

Eu te voi iubi de parcă ești aproape

Ca o petală ofilită

te rupi încet și lent de mine.

Timpul e doar o ispită

în al vieții joc de rime.

Ca o picătura de ploaie 

te prelingi adânc pe suflet 

Apoi ieși cu nepăsare,

lasandu-mi răni și-un profund urlet.

Ca adierea vântului, îmi bati ușor în față

Tresărând vechi amintiri, din chinuita-mi viață.

De ce nu ai mai așteptat? De ce te-ai dus? Parșiv, râzând... 

Eu am rămas goală, cu sufletu-mi plângând.

O secunda de-ai mai fi stat, sa fim din nou, doar eu cu tine

Sa iubim puternic chiar și ce-i mai rău in lume,

Sa simțim caldura unui răsărit de soare,

Sa ne îmbrățișăm cu dor, chiar dacă pământul moare...

Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…

braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.

unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…