Minte-mă frumos încă odată

Mă compătimesc pentru durerea ce-o port în piept,

Oare când armura grea o dau pe-ntreg

Când voi simți că sunt în viață, ca sunt un întreg?

Poate într-o zi… dacă scap, dacă trec.

Nu știu dacă-am fost cândva fericită,

Doar am jucat rolul fericiri , mințind amăgită.

De nu m-aș mai simți singură-n locurile pline,

Să pot să adorm în liniște, nu doar în zgomotul ce-l port în mine.

Simt cum mă sufoc în aerul tăcut,

De parcă nimeni n-a fost aici, nimeni n-a trecut.

Mă-nec în adevăruri pe care le-ascund,

De cuvinte ce îmi e frică să le spun.

E al naibii de greu să tot încerc să mă ascund,

Mi-e teamă de slăbiciunea care-i ca un gând

Îmi șterg lacrimile înghețate cu mâna mea,

Zâmbesc fals, de parcă nimic nu mă durea

Aș vrea să urlu cât de mult mă frâng,

Dar vina îmi rupe fiecare plămân.

Aș vrea să strig cât de adânc mă taie,

Și cum rănile mi se vindecă doar când ploaie

Port aceeași mască prostească mereu,

Să simt că trăiesc… e un drum mult prea greu.

Egoistă aș zice, să-mi doresc ceva al meu,

N-am stiut niciodată ce m-ar face fericită, ce clișeu…

La revedere, dar niciodată pe curând,

Ascultă-mi șoaptele, dar e prea târziu

Mi-e greu să înțeleg ce s-a pierdut,

Dar el trece, și eu rămân rece.

La revedere, dar niciodată nu voi uita,

Miros a dor, a amintiri ce nu pot să le las

Ce s-a stins și ce nu mai există

Un trup ce se rupe, dar nu vrea să se piardă.

La revedere, dar niciodată nu va fi sfârșit,

Și totuși, tu rămâi un gol imens…

Simt un miros a dor în fiecare colț,

Am exagerat când am crezut în timp.

La revedere, dar rămâi în fiecare gând

Am fost prea puțin pentru iubirea ce-o căutai,

Sper să găsești ce nu ți-am oferit,

În locul tău, doar golul mă înconjoară.

La revedere, dar cu sufletul greu,

Am fost prea puțin, prea fragilă pentru tine

Chiar dacă îmi doresc să fi fost altfel,

Tu ai plecat, iar eu rămân cu amintirea noastră.

Mă simt ca un ghimpe în picior

Goală și învechită în interior

Mă simt ca una singură pe lume

Făcută cioburi fără nume

Mă simt ca ultima picătură din pahar

În ziua nunți nedoritul dar

Mă simt uitată-n întuneric

Închisă vie in sufletul cadaveric

Mă simt ca un lucifer

Urât de lume și durere ofer

Mă simt ca o culoare ștearsă

O pictură aruncată și arsă

Mă simt înfiptă de-un cuțit la spate

Ca florile rupte în vază uscate

Mă simt strâns apucată de gât

Ca un biet copil amărât

Mă simt de tot orfană

Ca o regină fără coroană

Mă simt ca o moarte

Lumea fuge de mine departe…

Mă simt …cum mă simt …

Amintiri private, cu uși închise 🚪

Dragoste cum vezi numai în vise 🪄

Suflete pereche după o noapte împreună 🫂

Dar ne-am mințit înainte ca soarele să apună 🌅

Diluez dorul cu alcool, tăcerea eu o beau 🍾

Doua pahare… la al treilea te văd mereu 🍷

Mă sufoc, dar încerc să nu disper ☄️

Parfumul tău ca un blestem pe piept apasă fără aer 💨

Strig un suflet rece, în inimă e doar gol 🫙

Mă sting ușor , mă dor și cuvintele pe rol 🎭

Zi după zi, număr zile-n șoaptă 👄

E de parcă nu te-aș fi iubit vreodată 💔

Cum te-am iubit, nici tu, nici în altă lume

Nu vei găsi, … nici în flăcări nici în spume 🔥🌊

A mai trecut o zi, dar rana nu-i închisă 🔐

În caz că ți se face dor, las ușa deschisă 🔓

Cât te-am iubit, ai să înțelegi cândva ⏳

Că ai plecat, sper că nu vei regreta 🚬

Visele cu tine mă mai liniștesc 🥀

Te-aș blestema… dar încă te iubesc ❤️‍🩹

Sângele ce-mi arde-n trup

La cord n-a mai ajuns…

Sufletul din mine eu îl rup

Spre iadul de sub cer eu am pătruns

Mii de cugete jos din suflet lăcrimau

Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…

Într-o mare de sânge se-afundau

Urletele lor nemurirea inundau

Agonia și chinul lor mă sufocă

Ghiarele putrede tot mă dislocă…

Mă trag tot mai jos spre nemurire

Unde nu mai există cale de ieșire

Las în urmă suferință, jale

Și memorii ce-au fost odată reale…

Toți mă uită nu-și mai amintesc

De trăirea mea pe plaiul pământesc.

Ne-am întâlni așa cum s-a întâlnit cerul cu marea

Timpul parcă s-a oprit în loc să ne asculte chemarea

Eu eram luna plină iar tu stelele în jurul meu

A noastre chipuri aveau să-și zâmbească mereu

Când treceai pe lângă mine, totul amuțea

Când ochii se priveau inima-mi înflorea

Nopțile aveau alt gust iar zilele culoare

Iar dragostea fierbea cu a ta ardoare

Încă simt a ta atingere ușoară pe trupul meu

Cum mă privești frumos cu ai tăi ochi, ești tu

Motociclistul care mi-a rămas în inimă mereu

Al tău sărut dulce pe piele ca un tatto

Sub a ta cască îți vedeam zâmbetul frumos

Privirea ta caldă mă topea iar restul era doar de fundal

Tu erai lumea mea dintr-un întreg cosmos

Ne țineam de mână sub felinarul rece stradal

Prima dată când am simțit iubire, era doar el

Motociclistul care a rămas în inima mea

Mi-a arătat cum iubirea poate fi și altfel

Și poate într-o zi într-o altă viață ne vom revedea

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,

Caci auzind despre frumosul ei parfum,

Gandindu-ma la un liliac de vara,

Am luat un puiet in ajunul Craciunului,

O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,

Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,

In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.

Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,

Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,

Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.

Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,

Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,

Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:

Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,

Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,

Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,

Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.

Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,

Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,

Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,

In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,

Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.

Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,

Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.

Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,

Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.

Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,

Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,

Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,

Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,

Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,

Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.

Era deja mijlocul lui august,

Acum frunzele nu se mai vad de flori,

Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;

Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,

Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,

Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.

E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,

Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,

Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,

Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,

Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.

Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,

Si o amanam de fiecare data.

Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,

De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,

Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.

Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,

Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.

Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,

Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,

Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,

O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,

Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,

Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,

Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.

Acolo am simtit ultima suflare a naturii,

Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,

Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.

Azi poezia îmi este fericită,

Ieri mi-a ieșit atât de tristă

Mâine nu știu cum va mai fi

Ce amintiri în poezie voi jertfi....

Ieri poezia a sunat a ploaie

Azi printre rânduri stă un soare

Uneori versul se naște adorabil

Alteori pare că-i meteosensibil...

Ieri poezia mi-a fost ca un drog

Azi pare că-mi este un antidot

Ce curge prin artere și vene

Precum vinul, la imbuteliere...

Azi poezia îmi umple paharul

Ieri mi-a revărsat tot amarul

Maine-ar vrea să te aducă lângă mine

Sa reluăm ce n-am lăsat, frumos, să se termine...

Vrei, nu vrei, în zări se-arată,

O lumină-n noaptea toată.

Printre visuri și destin,

Steaua ta e pe deplin.

Poți s-o cauți, poți s-aștepți,

Ori s-o pierzi printre pereți,

Dar ea arde, fără teamă,

Fără glas, dar tot te cheamă.

Când e greu și drumul frânt,

Când ți-e dor și plângi în gând,

Ea te vede, ea îți știe

Toată a ta poezie.

Și-ntr-o zi, pe cerul stins,

Vei privi spre infinit,

Și vei ști că-n lumea ta,

Ai avut mereu o stea.

Nu se simte fericită

Ci doar recunoscătoare

Mi se pare foarte trist

Pentru o așa floare

Merită să simtă totul

Fiecare strop te ploaie

Adierile vântului

Razele de soare

Fulgii de nea

Cruda uitare

Ofilirea mea

Mare mirare

N-ai vrea tu să vii să-mi spui,

Că prin ochii tăi căprui,

Se-mpletesc în zarea serii

Doruri vechi și visuri noi?

N-ai vrea tu să-mi lași pe buze

Dulcea ta adiere,

Ca să simt, printre iluzii,

Cum iubirea ta mă cere?

N-ai vrea tu să-mi fii poveste,

Scrisă-n stele, fără teamă,

Unde timpul nu mai este,

Și doar dorul ne mai cheamă?

N-ai vrea tu să vii, să-mi spui,

Fără șoapte, fără frică,

Că-ntr-o lume de străini,

Doar iubirea ne ridică?

N-ai vrea tu să-mi fii lumină,

Când în umbre mă cobor,

Să-mi presari pe-a mea retină

Străluciri ce ard ușor?

N-ai vrea tu să-mi fii aproape,

Când tăceri mă prind din zbor,

Să-mi alungi tristeți și șoapte,

Să-mi fii cântec și fior?

N-ai vrea tu să fim de-a pururi,

Doi pereți dintr-un castel,

Unde timpul stă pe gânduri,

Și iubirea ne e țel?

Te-am iubit cu disperare,

Fără glas, fără putere,

Și-acum, în tăcerea mare,

Mi-ești doar dor și mângâiere.

Prea târziu s-a stins lumina,

Drumul tău s-a dus în zare,

Rămân doar cu amintirea,

Și cu inima-ntristată, doare.