MI-E DOR DE TINE

    Ce păcat, aceste flori,
    Au pierit tăcut în zori,
    Pustiind câmpiile,
    Sărăcind poienile...
    
    Norii grei pe cer apasă,
    Ploaia cade-ncet pe casă,
    Aurii, zorii s-arată,
    Peste lumea asta, toată...
    
    Lacul tremură pe-o undă,
    E o liniște profundă,
    Păsările nu cuvântă,
    Pacea stă în mine, frântă...
    
    Peste noi tristețea apasă,
    Ca o soartă nemiloasă,
    Și mi-e dat să văd, subtil,
    Moartea verii. Inutil...

    Te voi atinge, curând, cu șoapta mea,
    Ca o ploaie caldă ce cade în poala ta,
    Iar peste ochii tăi mijiți, umbra trupului meu,
    Va respira odată cu tine, acum și mereu...
    
    Să-mi dai să beau din căușul palmelor tale,
    Căci însetat de gesturi și priviri fatale,
    Am năvălit cu patimi, fără proteste în zadar,
    Ca un val înspumat, ce cotropește roșul far...
    
    Înmiresmat în zori de zi, cu miere, vin și mir,
    Eu ți-am strivit sărutul cu neostoit delir.
    Cu grație, de mine, ca de o haină veche,
    Te-ai lepădat și am rămas fără pereche...
    
    Simțind încet, secundele prin mine cum curg,
    Mai știu că nu-ți voi rezista chemării din amurg,
    Când, la final, soarele peste noi se va stinge,
    Cu gândul și cu fapta, eu, te voi atinge...
    
    (Partea a ll-a, Ciclul „Căutări”)

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Cu ochii închiși, pierdut, ascultam,
Cum ploaia îmi bate-n fereastră.
La înfrântele nopți, senin mă gândeam,
Liniștit, fără val, ca o mare albastră.

Și dintre-aceste gânduri, doar unul tot revine:
"Ce văd acum sunt umbre fără de temei?
Copacii ăștia 'nalți vin înspre mine,
sau eu alerg frenetic către ei?"

Atâtea mâini întinse cu sfială,
M-au sprijinit în drumul meu nemărginit,
Pădurea veșnică mi-a fost loială,
Rămân ce-am fost: și cer și drum și zi!

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Mă poți certa de mii de ori

Si poți gândi rău despre mine

Dar din lacrimi mi-au crescut flori

Durerea a trecut și azi... sunt bine!

Poți să te crezi inteligent

Pe locu-ntâi sau cel mai tare

În story-ul nostru esti doar un corigent

Cu nota scăzută la purtare.

Poți cu tăcerea să mă umilești, 

Din gânduri să-mi ștergi amintirea.

Eu am puterea frumos să te păstrez în ochii mei

Acum spune-mi te rog, ce-a fost???... dacă nu, iubirea!

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

AM PLÂNS, AM RÂS ÎNTR-UN UNGER DE IERNI PIERDUTE
PE VALURILE UNUI RÂU DE NUFERI
CĂCI TOTUL FOSTA CA UN JOC
SI TU RÂDEAI ÎN SÂNUL VREMII
DE PARCĂ AR FI PARIU DE DOI...

Te-aștept de-o viață...fericire

Să vii, dar încă nu s-a întâmplat,

Ba te-am cătat  în lumea-ntreagă

Degeaba, nicăieri nu te-am aflat. 

Simțindu-mă puțin cam abătut

Un chibzuit bătrân m-a întrebat?

La ce gândesc că tare-s supărat

Poate m-ajută din ce a adunat. 

Pentru moment l-am refuzat

Și l-am rugat frumos să plece,

Spunându-i că nu la el găsesc

1Vreun leac, rana să-mi vindece. 

Totuși, de mine nu s-a depărtat

Și insistent a vrut s-avem o vorbă,

La care eu cu greu am acceptat

Vociferând ..că am o mare grabă. 

M-a invitat să stăm pe-o bancă

Și cu respect mie s-a prezentat,

Surprins fiind când mi-a șoptit

Sunt fericirea...și m-ai chemat. 

Păi, te credeam s-arați altfel

Și nu bătrân cu tolbă-n spate,

Eu te vedeam o cosânzeană

De care-n viață să am parte. 

Copile vreau ca tu să știi

Că nu-ți lipsește mai nimic,

Și nu mai zi, că ești nefericit

Când eu ți-am dat..totul..de mic.

Rapid, am sărit de pe bancă

Și rușinat un pic, am mulțumit,

Că ochii minții mi i-a deschis

Să înțeleg că sunt..un fericit!

Un moment lucid

M-am trezit azi, am 36 de ani 

Fug ca să-mi las gândurile în urmă 

Dar totuși cineva mă prinde 

Mi le înapoiază. 

Sunt doar un mort viu plin de speranță, 

De a fi mai bun ,de a avea parte 

De fericire, sănătate și iubire 

A mea și a celor dragi din jur. 

Gândul spre casă, mă inspaimantă 

Nu știu ce mă va aștepta...

O mare plina de speranță 

Sau doar un vid neclintit. 

Lyon 13/02/2024

Ai trădat iubirea. Care am jurat să o păstrăm viața întreagă. Acum sunt liberă, nimic de tine nu mă mai leagă! Ai plecat de lângă mine, te rog nu te mai întoarce înapoi, Căci soarele iubirii noastre s-a ascuns după negri nori. Nu mă mai chema, nu mă mai striga, Căci nu te mai iubesc, cum te-am iubit cândva. Iartă -mă, uită- mă de acum nu mai sunt a ta! Iubirea mea, durerea mea. (Poezie de Vladimir Potlog)