Dacă

Ești pâinea mea ,ești vinul,

Ești ploaia ,ești seninul,

Ești apa ce-mi dă viată!

Ești cerul,dimineață!

Miros de primăvară

Și-un dor…ce mă-nfioară!

Ești visul ce-mi veghează

Iubirea,când sunt trează!

Te simt în tot și-n toate,

Aproape și departe!

Ești somnul,esti trezirea!

Ești clipa, nemurirea!

Esti fericirea,chinul!

Dulceața si veninul!

Ești raiul ,după iad!

Ești piatra mea...de jad!

M-aş prinde-n horă cu vântul

Să îi sting suflarea-n ploi,

Cu rouă să ung pământul

Gonind iarna de la noi.

Bine-ar fi, în somn, să-mi crească

Brânduşe în loc de păr,

Primăvara s-o trezească

Gândurile-mi în culori.

Să-nfloresc târziu ca merii,

Să-mi miroase pielea-a tei,

Să-nsoţesc pe cerul serii

Rândunelele scântei.

Să mă-ntrec cu cânt de mierlă,

Cu-ntreg codrul să vorbesc,

Viaţa să-mi străluce-a perlă

Când izvoarele-mi zâmbesc.

Justina Butaroiu 

Îți sărut

Podul palmei 

Cu pielea mea!

Îți sărut 

Ochii cu buzele mele!

Îți sărut tâmplele 

Cu tâmplele mele!

Și sufletul…

Ți-l sărut

Cu sufletul meu!

Te sărut ,pe tine

Cum sărută 

Vântul ….

Păpădiile zburătoare!

Cum sărută 

Roua ,

Frunzele,dimineața!

Te sărut 

Cu cuvinte,

Te sărut 

Cu zâmbetul meu,

Te sărut 

Cu pielea mea,

Pe pielea ta!

Te sărut !

Căci te iubesc!

J.B.

Am rătăcit ,în gând,cuvinte

Șoptind însingurate-n minte,

Povestea spusă,vers cu vers,

Despre-o iubire-n dublu sens!

Se-adună verbele în moduri,

În timpuri aspre ,ca în coduri,

Și-ascund emoții-n propozitii!

Golindu-le de superstiții!

Nici virgulele nu stau mute,

Strigându-și fricile la..puncte!

Iar semnele de întrebare,

Se schimbă,calm,în exclamare!

Și orice caut în poveste,

Expresii simple-mi dau de veste,

Că este vorba…doar de tine

Care trăiești,intens,în mine!

Justina Butaroiu 

Zi de zi gonim

Uitând sa ne luăm

Pauză de suflet,

Răgaz sa visăm.

Ne mândrim cu scopuri,

Rău-l acceptăm

Și salvăm Pământul

Fără să luptăm!

Căci uităm să cerem

Și uităm să dăm

Libertății noastre

Dreptul s-o purtăm!

Ne taiem din aripi

Uitând să zburăm!

Visele le ascundem,

Și le-abandonăm!

 Zi de zi ne rupem

Inima-n bucăți

Și o vindem ieftin

Chiar si fara pret!

N-ai mai trecut demult pe-acasă,tată!

Nici pe la crucea ta,din lemn cioplit!

Ori nu mai simți iubirea de-altadată,

Ori nu-ntelegi ,deloc,cât ne-ai lipsit!

Nici chiar cu mama nu-ți faci timp prea des

S-o binecuvântezi cu un sărut,

Deși,doar vânt si ploaie a cules 

De când te-ai dus și grijă n-ai avut!

Te-am asteptat să vii si pe la mine,

Să bem vin fiert,când lemnele troznesc,

Să-ți povestesc ce greu e fără tine

Și să mă-nveți tu,tată,să răzbesc!

                       continuare

Între noi am descoperit sacoșa cu nuci. Erau mari și colțuroase.Mi -am închipuit  că sunt greu de spart.

Spre  surprinderea mea,am scos miezul întreg pe care l-am oferit lui Robert.Cu o privire jucăușă îmi

zâmbește și îmi mai cere câteva.Am continuat să sparg până ce grămăjoara de coji a crescut binișor.

Drumul continuă,mașina străbate pamblica șoselii.De o parte și de alta a drumului,imagini diferite

scăldate de lumina lunii.Natura era darnică, multă verdeață,tufe de arbuști, lăștăriș de un verde crud.

Noaptea pusese stăpânire peste tot.Din cer ,luna ne binecuvânta cu o lumină cald și strălucitoare.

Era prima oară când aveam prilejul să văd farmecul nopții  în plină natură. La un moment dat ,simt nevoia 

sâ beau ceva.Îmi amintesc de sticla de vin.Nu era frumos să beau din sticlă.Îmi vine o idee și îl rog pe

Robert să oprească .Lumina lunii ascundea mistere.Semi -lumina îmi sugerează nopțile polare pe care

n-o să le pot vedea niciodată,dar mi le pot imagina.

                   va continua

capota mașinii,eu mă abat spre un crâng , ceva mai departe să caut ce îmi trebuie.Descopăr o plantă

cu frunze mari și lucioase,tocmai ce-mi trebuia. asemânătoare celor de nufăr.Mă declar mulțumită și mă întorc l

la mașină.                                                                                                                                               

Dansăm în doi așa frumos

Și azi când noi sărbătorim,

Priviri simțim de peste tot

Iar bârfa lor e greu s-o știm

Zâmbim și pașii ne conduc

Pe ritm de vals și de iubire,

În ochi avem multă lumină

Pentru că ei emană fericire

Ne știm din vremea studenției

De când noi ne-am îndrăgostit,

Și de atunci formăm perechea

Iar vorba lumii nu ne-a clintit

Ani mulți am pus în barca noastră

Și-am navigat pe vânt și pe furtună,

Și niciodată nu am căzut sub val

C-am tras la vâslă doar împreună

Și an de an când vârsta împlinim

Cu drag ne amintim de tinerețe,

De clipele frumoase ce le trăim

Chiar și acum ajunși la bătrânețe

......................................

Am plâns, am râs și ne-am luptat

Cu cei ce răutatea-n viață o cultivă,

Cu cârma strâns în mână am vâslit

Pe drumul drept, fără a fi..în derivă!

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

Mi-e teamă s-ating fericirea,

Ascunsă -n aura orizontului.

Pășesc în bătaia vântului

Și îmi revin urmând gândirea.

Mă găsesc în fața unei porți,

Ezit să o trec cu emoții.

Senzația că depășesc munții

Ce au păduri cu brazi cărunți.

Sub neaua ce acoperă bradul

E viața naturii în verde,

Iar sufletul nimica nu pierde

Că dragostea o exprimă bardul.

Reiau sentimentul dorinței

De împlinire a unui vis,

Și nu consider idealul abis,

Căci mânuiesc sfera speranței.

Nu îmi place întunericul sau când e haos in jurul meu

Dar totuși trag draperiile și mă învârt în jurul problemelor mele de parcă ar fi un nucleu.

Mintea mea îți cântă numele și îl dă de toți pereții creând un silențios ecou.

Știu ca mă vrei doar în cercei și în furou!

Sunt suficient de bună să mă iubești o noapte,

Dar imposibil de greu de iubit prin fapte…

Sunt un tumult de emoții, trăiri și gânduri

Sunt ceea ce nu vei putea niciodată să citești printre rânduri!

Sunt umbra de care ai nevoie pentru a te apăra de soarele arzător

Însă atât…trebuia să știu ca ești doar amator!

Nu am fost niciodată alegerea ta,

Însă în totdeauna o opțiune, eram doar… eu

Nimic special pentru tine;

Am ținut mereu locul unei blondei clandestine.

Nu sunt greu de înțeles!

Dar nu sunt și nici nu am fost persoana ce-ți stârnește interes.

Ochii tăi mă privesc sfidător dar mintea ta zboară la ea

Când te ating, fiorii de pe spate îți aduc aminte de felul în care te iubea…

Doar ea…Și nimic mai mult.

Ești ca o melodie veche pe care încă sunt nerăbdătoare să o ascult 

Dar știu ca glasul tău se stinge și devii din ce în ce mai mut.

Noi n-am rostit „la revedere”,

Dar am plecat cu inimi frânte,

Durerea, tainică putere,

Ne-a sfărâmat iubirea-n punte.

Fără cuvinte, doar tăcerea

Ne-a fost un ultim martor mut,

Și peste noi, ca adierea,

S-a stins tot ce-am avut de spus.

Dar timpul trece, lasă urme,

Pe drumul gol ce l-am lăsat,

Și gândul nostru încă curme

Un dor ce arde neîncetat.

De n-am rostit „la revedere”,

E poate fiindcă ne-am temut

Că nu există mângâiere

Pentru un „rămas-bun” pierdut.