Cerul

Eclipsă..
Sau cel puțin așa am crezut când...
Un nor întunecat s-a pus și a început, plângând
Să se descarce de mari tensiuni, căzând
Pe Pământ..
„Lovind" orice lucru i se părea atrăgător,
Dar fără să lase vreo urmă în sol,
Striga tare, se impunea, fără un limbaj color
O teamă aparentă ce era pregatită de încă un „ omor"

Mi-ai scris că iți e dor de mine
Și de ochii mei albaștri
Dar eu știam că minți, că nu îți e bine
Când ochii mei verzi vedeau cât suferi după alții

Mi-ai scris că iți e dor de mine
Că te-ai schimbat, o simți
Dar eu știam că minți, că nu îți e bine
Nu încerca să mai explici

Mi-ai scris că iți e dor de mine
Că n-ai putut să dormi deloc
Dar eu știam că minți, că nu îți e bine
Karma nu ține cont de noroc

Mi-ai scris că iți e dor de mine
M-ai și sunat dar n-am răspuns
Știam că minți, că nu îți e bine
Mereu spuneai că nu-s de ajuns

Să uiți de casa părintească
E cel mai nou păcat din lume
Unii pleacă să muncească
Să-și facă un viitor, un nume

Să nu uiți de mamă și de tată
Doar ei știu cât ți-e de greu
Să le mai calci pragul înc-o dată
Că ușa-i deschisă mereu

Să nu uiți nici de bunicii
În a căror brațe adormeai
Sunt cei ce făceau față fricii
Pe care tu o dobândeai

De frați, surori, nici nu mai spun
Sunt bine, ca de obicei
In cuvinte dorul nu pot să îl pun
Crește la fel cum cresc și ei

Când moartea s-a stins fără bocet, fără rugă

Oasele nu s-au mai preschimbat în praf
Lacrimile au rămas sub pleoape, adormite
Durere nu a mai existat.

Golul din ochiul tău stâng și mâna rece-n sine
Nici nu încearcă să ascundă cuțitul
Erai prea sigură, știai prea bine
Că nu vine nimeni să-și ingroape sfârșitul

O transpunere a timpurilor
Strigați democrație până la moarte
Urâți alți oameni pentru alegerile lor
Ei nu au dreptul la libertate?

Duminică de duminică prin biserici
Credincioși doar când e vorba de rău
Primii la morală, critici și predici
Dar o groapă mică nu se compară cu un hău

Nu susțin pe nimeni și nimic de fel
Nici partide sau comunități de vreme actuală
Omul ar trebui luat drept model
Indiferent de rasă sau orientare sexuală

Cuvinte cheie de la o minte incuiată
Toți sunt artiști intr-o lume deja pictată
Toți dau sfaturi dar nimeni nu învață
Toți atârnă de același fir de ață

Toți sunt diamante dar nu strălucesc
Toți au calea dreaptă dar ei rătăcesc
Toți recită din ceva deși nu citesc
Toți au aceleași scuze atunci când greșesc

Toți caută iubirea în cei ce i-au rănit
Toți cred că nu ne-am născut in locul potrivit
Toți se trezesc cu aceeași zi pe repeat
Toți vor mișcare deși au fugit

Toți se regăsesc in ce nu au trăit
Toți visează deși nu au dormit
Toți au bani deși nu iși permit
Dar adevărata bogăție e-n sufletul fericit.

Te-am căutat o viață

Ca să te întâlnesc o clipă,

Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...

Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?

Acum, încerc să te mai adun,

Ochii migdalați de cerulean,

Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean

Sufletul tandru, făurit din mândru soare,

Nu mai răsare de mult pe strada mea,

Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea

Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.

Te-as dorii să-mi fii paradis,

Să mă înec în al tău suflet bun,

Dar dacă fericirea mea e un vis,

Eu am ales să dorm profund.

    Se scutur frunzele pe ram... 
    Şi mă-ntrebam, cum pot să plâng, 
    Atunci când lacrimi nu mai am, 
    Iar gândurile toate, mi se frâng? 
    
    Pustiu e parcul, băncile-s banale... 
    Iar vântul bate cu determinare, 
    Grăbindu-mi frunzele în cale, 
    Plecând copacii fără alinare... 
    
    Într-adevăr, e-o tristă toamnă... 
    Aşa cum n-a mai fost de mult, 
    Ca niciodată, eşti departe, doamnă, 
    Şi singur, vântul, stau s-ascult... 
    
    Nu-s melancolic, doar mă ştii, 
    M-am resemnat deja, la crudul gând, 
    M-am resemnat, că n-ai să poţi să vii, 
    Să mi te cuibăreşti în suflet, prea curând...
    
    Şi mă destram, încetul cu încetul, 
    Umbrind aceste frunze, hibernal, 
    Iar din ecoul meu, rămâne doar secretul 
    Unei iubiri ascunse-n pagini de jurnal…

Am vrut să ating cerul ,

Dar  rădăcinile m-au prins 

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră

Dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea

Dar am văzut un chip cioplit 

Și  mi-a frânt aripa.

Numai în ordinea asta, cuvintele se pot frământa 

Într-un aluat uniform, fără cocoloașe.

Eu am întins atunci mâna, doar pentru o clipă

Să îmi încălzesc sufletul.

Hrăneai cerul cu scântei, dansai tango cu vântul

Ritmic  pocneau măduvele inimile capilarele copacilor 

Sub limbile fierbinți și, împreună cu ele,

Ardeam și eu.

Orbirea asurzirea sau pierderea simțurilor în pară

Nu-i deloc înspăimântător, era mai greu să identific 

ce am fost pentru tine: lemn, pâine sau cenușă.

Stiu sigur un lucru - tu mereu ai fost flacăra. 

Sub cenușă încă fumegând, vraja focului s-a desfăcut

S?i eventual, aluatul emoțiilor s-a desfrământat.

Azi știu să mă aprind, să mă ard și să-mi renasc

Pasărea focului singură. 

Cu penele de cenușă, ascult cum ploaia îngână o bossa tristă.

Atât.

Ai fost și vei rămâne prima  mea iubire 

Care eu am iubito foarte mult 

De care îmi voi aminti tot restul vieții mele cât voi trăi  pe acest pământ 

Seara mă gândesc la tine nu știu dacă faci și tu  la fel ca și mine 

Iar când mă culc te visez noapte și zi că poate într-o bună zi vei reveni din nou lângă mine prima și ultima mea iubire 

Vreau să-mi petrec copilăria 

În umbra falnicii păduri.

Să scriu, să cânt despre iubire 

Și să citesc învățături.

Să-mi ud încălțămintea-n rouă,

S-alerg prin flori peste câmpii,

Și odihnindu-mă, la nouri 

Vreau să privesc pân' sunt copil.

S-ascult cum îmi șoptește râul 

Povești nespuse de demult,

Și vântul, învolburând grâul,

Închizând ochii să-l ascult.