Apăsătoare deziluzii

Mirosul colesterolului sfârâind pofticios

fumegă ruginit în fața bibliotecii bahice

plutind impertinent între hohote stupide

irită strălucirea ochilor amnezic rătăciți

Sticluțe triste se dezbracă secătuind

Lacrima-și varsă în pahare poposind vremelnic

uscându-se într-un vârtej lacom

Valul loveș maiestuos neuronii

 înecându-i descompletați etilic

Turmelentații se ridică descendent

Pornind târâș satisfăcuți în transhumanță

De mână-i ține gardul lung și groși pereți

La stână mare bucurie îi așteaptă

Dorul e ud și un copac ar lua în brațe

Iarba se mișcă , un covor amețitor

E drumul srâmb, plin de obstacole abstracte

Patul îi chiamă să se vindece cu somn

Se-nvârt imagini cu steluțe colorate

Gândul se plimbă-n altă lume visător

Idei se-ncurcă dovedind ebrietate

Biete ființe abuzate de alcool

Oprește lumea dimprejur, suflet ascultă

Închide-afară orice gând, frică alungă

Sub un cireș închide ochii și ascultă

S-auzi sămânța din pământ rodind cum urcă

Ascultă frunzele crescând, timpul cum umblă

Ascultă valu-mpins de vânt, greieri-n luncă

Ascultă ploile curgând, râul din umbră

Gândul chemându-te plângând, omul ascultă

Planeta-i ruptă-n bun și rău, urlând se-ncruntă

Lumea-ntre zei se-mparte-n tabere, se-nfruntă

Lasă-i pe toți și-ascultă-mi dragostea cum cântă

Numai iubirea va putea să șteargă umbră

Ascultă-mi inima și zi-mi de vrei să tacă

Te-ascunzi fugind crezând că timpul o să șteargă

Dragostea nu se va opri nicicând să bată

Te va-nsoți până ce timpul o să ardă

Am să-ți trec prin gând uneori

Căutând biată aripă frântă

Pe cealalt-am legat-o cu flori

Cu acelea ce cred că te-ncântă

Stă pe inimă piatră și-i grea

Scufundându-se-n râul de lacrimi

Căutându-ți lumina de stea

Arde stins înecându-se-n patimi

Cu speranță o mână întind

Așteptându-ți și zâmbet și ploaie

Cu cealaltă încerc să o țin

Dar plecată-i să-ți ceară iertare

Mă aleagă doi pași pe nisip

Căutând urma tălpilor tale

Dorul zace-ntr-o palmă strivit

Aruncându-mă-n grea așteptare

Timpul pare să umble oprit

Căutând suflet trist ascultare

Strigă inima-n piept să o simt

Bate-n ușa iubirii ce doare

Praful orelor tace răstit

Așteptând  a cuvintelor ploaie

Nici o vorbă cât fir de nisip

Căutând să m-arunce-n uitare

Poate singur s-ajungă-mpărțit

Părăsindu-se-n două contrare

Una astăzi și alta un mit

Să abdice-anulând căutare

Răsare fără rost o altă dimineață

Las gol în patul gol, tot gol să mă primească

Găsesc poate un rost când voi pleca de-acasă

E musai să zâmbesc chiar dacă nu-mi mai pasă

Trec zilele gonind, se-neacă-n nopți tăcute

Doar visele plutind mai vin să mă sărute

Cu buze reci  m-ating pe firele cărunte

S-adune albe stoluri în zbor de aripi frânte

Se duce azi ca ieri, tristețea nu mă lasă

Sătul o iau la rost dar plânge la fereastră

Mă-nțeapă fără rost și-apoi îmi râde-n față

Nu știu cum s-o alung, nu cred că mai e șansă

E sufletul plecat, în gol bate-ntr-o poartă

Tot strigă ne-ncetat privit în râs de gloată

Încearcă disperat să-nvingă crudă soartă

Iubind e vinovat, stă fără rost de gardă

Primesc răspunsul gol la întrebări ce-apasă

Să umplu-nlocuiesc un gol cu o fereastră

Scrutând prin ea-i tot gol, doar zarea cea albastră

Deși nu-i nici un nor rămân umblând prin ceață

Se pierde om din om, devine o paiață

Un corp amorf din lut, statuie fără față

Tablou în amintiri, decor lipsit de viață

Trimis în loc străin se vinde într-o piață

Prin vene curge dor lăsând inima stoarsă

S-adune timpul gol scurtând firul de ață

Lipsit de noi mă dor toți pașii către casă

Doar Ea mi-ar umle gol în rostul meu de viață

Se-așează brumă peste frunza arămie

Copacii freamătă privind creanga pustie

Florile-și lasă pe pământ sămânța vie

Distinsa toamnă încheind a sa domnie

Haiducul vânt pornește-n goană vijelie

Cireada  norilor mânând-o spre câmpie

Acoperind cerul cu haină plumburie

Domnița iarnă conducând ceremonie

Pârâu-ngheță acceptând criogenie

Se furișează pe sub sticla sidefie

Macină piatra dovedind supremație

Susură lin interpretând o melodie

Din cer pornește alb spectacol de magie

Fulgii de nea dansând balet cu fantezie

Plutind incert coboară pături să devie

Se-așează glugă pe pământuri argintie

Prin văi și dealuri se adună colonie

Sosesc copii alergănd cu veselie

Bulgării zboră anunțând o bătălie

Coboară săniile gonind cu vitejie

Culoarea tace ascultând monotonie

Dar se întoarce fluturând la geam zglobie

Crăciunul coace o dorință-ntr-o cutie

Preface visele în mare bucurie

Din cauză de suflet mă scufund

Tot mai adânc, încet desprins de realitate

Mă-neacă dragostea ce-n inimă ascund

Tras pân’ la fund de o speranță și un poate

Din cauză de suflet totu-i strâmb

Departe caut să-l aduc cât mai aproape

Cărarea-mi umblă amețită spre amurg

Orbind  din cauză de suflet se abate

Din cauză de suflet nu m-ajung

Caut pământ cu rădăcinile-mi uscate

Pierind din mine frunza verde nu mai sunt

 S-au veștejit lipsindu-mi zâmbetele toate

Din cauză de suflet am să curg

Topit de dor lacrima fuge-n ploi sărate

Neauzite râuri varsă din cuvânt

O marea tristă de tăceri adânc săpate

Ajung din cauză de suflet absentând

Uitând prezentul în trecut mâine-i un poate

Să mai respir am să mai pot aer visând

Vibrând pe buzele ce tremură cu șoapte

    Noaptea trecută din mine nu piere,
    Căci tu ai curs în mine ca o miere,
    Fluid, cu vârful degetelor de mătase,
    Ca valul, ce cu țărmul se certase...
    
    Amurgul s-a topit încet în noapte,
    Lăsând în urmă numai fructe coapte,
    Tu nu m-ai vrut și nu mi-ai auzit suspinul,
    Dar ți-am simțit oricum, pe buze, vinul...
    
    Și îmbătat de-a ta aromă dulce și subtilă,
    Ți-am sărutat cosița aurie de copilă,
    Căci încă mai purta parfum de tei,
    Nectar amestecat cu ambrozie de zei...
    
    Și te-am privit spre zarea ce se stinge,
    Cum umbra ta mi-a curs pe răni în sânge,
    Iar din amurgul tău am rupt o lacrimă albastră -
    Să ardă-n pieptul meu deschis, ca o fereastră...

Mi-e zâmbetul atât de trist

Și-n suflet am o gaură imensă

Căci un ultim vin ai interzis

Lăsând povestea fără recompensă.

Mi-e încă jale-n suflet

Ca doru-mi nu ai înţeles

Şi inima mi -e urlet

Înaintând pe contrasens

Mi-e arsiță de mine

Că mă beau din oglindă,

Din amintiri cu tine

Ce-n vise mă afundă.

Mi-e greu să te mai scriu

Cuvintele-mi pălesc

Când doar aș vrea să-ti fiu

Să mă îmbrățișezi.

O iubire pură și sfântă,

În sufletul meu mocnește ardentă.

Tu ești soarele ce mă luminează,

Inima mea pentru tine bate și cântă.

În ochii tăi găsesc fericirea,

Îmbrățișarea ta e dulce ca mierea.

Iubirea noastră este eternă,

Rămânem împreună, în orice vreme.

Cu tine simt că zbor pe aripi de vis,

În brațele tale mă simt ca un paradis.

Tu ești jumătatea mea, sufletul meu pereche,

Iubirea noastră să strălucească mereu, ca o stele.

Prin rimele acestea ți-am spus,

Cât de mult te iubesc și cât de mult m-ai adus

La fericire și la bucurie făr' de sfârșit,

Tu ești dragostea mea, cea mai buna de iubit.

În inima mea ești mereu prezent,

Un dar divin, un sentiment intens.

Iubirea noastră să fie veșnică și pură,

Să ne însoțească pe drumul vieții, sigură.

Cu aceste versuri îți spun din nou,

Cât de mult te iubesc, cât de mult te doresc mereu.

Ești raza mea de soare, lumina mea cea mare,

Împreună vom străluci în eternitatea iubirii rare.

Privesc din ușă spre trecut, octombrie mă-ndeamnă,

Cu-atâția fluturi în stomac, fiori naivi de toamnă.

Și gândul îmi pășește în neștire....

Stai liniștit... n-am sa încalc a ta tăcere...

Miroase-n prag a nostalgie, simt fluturii cum zboară, 

Cuprinsă de melancolie, dorința dă pe dinafară.

Adie-o amintire parfumată... fluturii își iau zborul

Să te priveasc-o clipă, să își aline dorul..

Privesc din ușă spre trecut... cu-atâția fluturi în stomac 

Mă văd bătând la a ta poartă, unde finuț m-am descălțat 

Și simt aroma dulce ce ți-o purtam pe buze. 

...Se-mbracă gândul în iluzii, ca toamna, pământul de frunze.

Era tot mai greu să-ți vorbesc.
Mi-era peste mână că știam că nu vei fi al meu...
Am crezut că fugind de acest gând voi fi bine.
Dar recunoscând acum, să-mi scrii îmi făcea bine.
E ironic nu?
Dar să simți că te autosabotezi e imposibil de explicat.
Mă puneam în locul ei,
Și nu mi-ar fi plăcut să fiu,
Dar am înțeles că nu suntem nimic.
Și e mai simplu, să accept distanța.
Să mă obișnuiesc cu ideea.
Că ești un trecător, care aș dori să rămână puțin mai mult decât restul.
Mulțumesc că stai!

Pe trepte reci, pe inimi goale

Și cu aripi cusute din umbre și dor,

Am visat că tu-mi ești a mea cale,

Că aici, eu n-am să mor.

M-am prăbușit în abisul flămând,

Dar simt cum o mână mă rupe din loc.

La capătul ei, erai tu, un chip blând,

O stea rătăcită-n altar de foc.

Nu te-am întrebat de ce,

Dar nici tu n-ai spus nimic.

Un legământ ce ușor se frânge,

Pierdut și uitat într-un colț de foc.

Când tăcerea îmi devenise casă,

Și ecourile mă îngropau încet,

Vocea ta s-a strecurat în orice umbră

Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.

Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,

Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.

Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă

Bătută în furtuna nebună a infernului demn.