Când vei veni

Mi-ai spus că n-am habar să te iubesc,

Că n-am măsura dorului în sânge,

Dar n-ai văzut cum ochii-mi obosesc

Când holul rece-n două ne mai frânge.

De cinci ori astăzi umbra ți-am pândit,

Purtând ochelarii mei drept paravan,

Te-ai dus grăbită, părul ți-a plutit,

Iar eu am rămas scriitorul din tiran.

N-am vrut să te strig, n-am vrut să te chem,

E tot iubire-n faptul că te-am lăsat,

Să porți pe umeri liniștea, un semn,

Că n-am vrut să te simți un om vânat.

Am seri în care singur mă mai cert,

Și nopți în care scriu și tot mai beau,

Căci în manuscrisul ăsta, pe care-l tot iert,

Doar pașii tăi prin versuri mai stăteau.

Să crezi că nu te iubesc? E dreptul tău,

În timp ce eu beau singur și te scriu,

Și-n fumul de tutun, ce-mi face rău,

Te caut pe tine-n tot ce e pustiu.

Nu vin din aur, nici din palate,
Ci din pământ ars, cu mâini crăpate,
Din oameni care-au știut să tacă
Și să rabde fără să ceară plată.

Au fost plugari, au fost soldați,
Au fost și frânți, dar niciodată plecați
Cu fruntea în țărână de rușine,
Doar în genunchi, în fața Ta, Stăpâne.

Au murit cu numele casei pe buze,
Cu dor de copii și cu dor de livezi,
Au pus în lut oasele lor ca pe muze
Și-n mine-au lăsat o lege: să crezi.

Neamul meu nu-i strigăt, nici sabie scoasă,
Nu-i mândrie goală, nici flamură roasă,
E o lumânare ținută în vânt
Care arde drept, chiar când pare frânt.

Cât timp un fiu va ști cum îl chema
Pe cel ce l-a învățat să stea,
Cât timp o mamă va face semnul crucii
Și va rosti un nume în șoaptă,
Neamul meu va sta în picioare.

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Groparul coboară cu pasul tăcut,

Sub cerul cărunt, sub norii de lut.

El nu se grăbește, el știe prea bine

Că tot ce-i sub soare ajunge la sine.

Cu hârlețul lui vechi și palmele reci,

Deschide pământul, dar nu-l face să pleci.

Nu-i mâhnit, nu-i ursuz, nu-i un om fără viață,

Ci doar un artist cu lopata în brață.

El sapă tăceri, dar nu sapă uitare,

Căci morții sunt vii în a celor chemare.

Și-aude povești în țărână lăsate,

În vântul ce plânge, în ploi ne-mpăcate.

El n-are ceasornic, căci timpul e mut,

Pentru el nu există „prea mult” sau „prea scurt”.

Căci morții se-ntorc în pământ ca o șoaptă,

Iar viii îi poartă în inimi, o viață.

Și poate, cândva, când stelele-or stinge

Și trupul lui va fi doar humă și sânge,

Alt gropar va veni, cu hârlețul în spate,

Și-l va pune sub cer, să viseze departe.

Sub tălpi, nu e pământ.
E pielea celor plecați,
întinsă peste oasele unei rugăciuni
care n-a mai ajuns la cer.

Țărâna visează.
Se mișcă noaptea,
își schimbă poziția în somn,
așteaptă o respirație veche
să-i spună că e iarăși vie.

Dar nimeni nu se mai întoarce
în trupul în care a murit.

Doar cadru mă mai ține

Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține

Ploaie, se scurge din mine tot

Biletul spre sfârșit, un zgomot

Căci o să plec curând

Amintiri privind zărind

Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi

Dar tu nu-n cerca să mă salvezi

Nu spun când …sau cum

N-ai prea vrea să ști oricum

Trupul mie de piatră, cad în jos

Dar sufletu’ -i sticlos

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Patratul in care m-am ascuns,

Crede ca nu am stat indeajuns.

Diagonalele lui inima mi-au strapuns,

Perfectiunea nu ajuta daca e de nepatruns.

Triunghiul e stabil cand are varful sus,

Nimeni nu stie ca de fapt e distrus.

Dar cand se sprijina pe un picior,

Isi pierde balansul si cade pe cel inferior.

Dreptunghiul degeaba e de incredere,

Daca el mereu se gandeste la retragere.

Trista veselie a zambetului,

Pune plasture trecutului.

Cercul asta infinit,

Mi-a obijnuit creierul sa fie obosit.

Copacul familiei de figuri,

Degeaba are ramuri daca nu are muguri.

Bătrânul cu turban şedea pe bancă,

Îmblându-și degetele-n barba albă

Și, cu privirea cerului senin,

Sorbea trecutu-și ca un elixir.

Zâmbea tăcut la umbra unui nuc,

Și gându-i iureș traversa-n văzduh.

Nimic nu-i pare a fi real,

Dar nici a amăgire-n van.

Cuprinde spațiul dimprejur

Cu brațul drept deprins pe-un trup

Ce n-a îmbrățișat de mult.

Dar parcă aievea, un plăpând crud tremur...

O uliță, o horă-n sat, un glonț, o vatră, un samsar, o șură-n foc, din cal măgar, trei fete, un năduf amar... 

Bărbia-i lunecă în piept, visu-i firav mocnește...

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

Și poate într-o zi o să învăț să zbor,

Să mă duc departe nerăbdător.

Sa plutesc și să veghez,

Lumea întreagă să o fotografiez.

Să rămân doar un suflet

Fără corp și fără cuget.

Să mă eliberez de tot ce înseamnă "eu"

Și să ajung până la apogeu.

Să mă las pierdut în cer și gânduri,

Să învăț să citesc printre rânduri.

Să mă îndrume briza largii mări 

Să uit de toate ale mele tulburări.

Să nu mai gândesc și să nu mai exist,

Să mă eliberez de al meu spirit realist.

Să nu mai fiu nimic pe lumea asta,

Decât o amintire vastă.