DANIEL PART. 5
Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din
sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.
Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?
Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?
Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea
câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau
pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac
acum cu ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum
gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la
asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.
Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul Horincea că se
clatină când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală până la noi acasă ,ca să nu mai
fim nevoiți să scoatem cu greu cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa
mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș construi un spital micuț ,
sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii din sat ,deoarece nu avem nici doctor nici farmacie.
O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.
Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !
Ce bine ar suna așa :-Fundația Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .
Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi îl
necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți
oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt
harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba satul și de fericiți
ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!
Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau
altcineva i-am plimba pe cei cae vor să vadă de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul care
curge lin la vale ,cu sălciile plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile
aurii de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !
Și câte ,și câte și câte gânduri nu-mi trec prin minte...
.
Категория: Проза
Все стихи автора: T.A.D. ![]()
Дата публикации: 16 января 2025
Timp de citire: ~6 min.
Просмотры: 688
Другие стихотворения автора
ALUNECUȘ
Drumu-i greu.E alunecuș
Și mă mișc încet, furiș
Teamă mi-i acuși acuși
Parcă a-și fi pe derdeluș
Gheața-i lucie oglindă
Mă desmiadă vrea să-mi prindă
Un picior și mă răstoarnă.
Mă desprid urgent de jos!...
Oare cine m-a văzut?
Drumu-i greu de străbătut...
Picioarele nu m-ă ascultă
Și iarăși mai iau o trântă.
Zău că e revoltător,
Ghiața asta e perfidă :
Nu știu ce are cu mine?
Mă tot trage de picioare,
Se uită-n sacoșa mea
Nu mai am nimic în ea.
Aveam doar vreo zece ouă,
Și le-am împărțit în două.
CU GÂNDURI BUNE !...
Avem o viață ,numai una
Pornim la drum cu gânduri bune ,
Credeam că mi-am găsit iubirea!...
Ne facem planuri ,cu speranțe-n viitor ,
Dar ma-m trezit ,dintr-un vis amăgitor ;
Ceva s-a rupt ,nu se mai poate repara !...
Ce fac eu ,cu viața mea?
Dar viața celui mic ? ce va urma?
Am multe de recuperat ,îmi spun în gând ,
Înghițindu-mi lacrima!...
Ce a urmat ? O muncă grea !
Dar speranța de mai bine
A fost mereu lângă mine ;
Și am spus mereu : va fi bine !...
Metamorfoză?
Cine era țăranul în trecut? și ce făcea?
Cât de mult iubea natura și o înțelegea?
Vara aștepta ploaia și o ruga să vină mai des,
Era nevoie de ea la munte, la deal și la șes.
Țăranul avea o menire sfântă, moștenită,
Să îngrijească glia strămoșească, obosită
Cine erau prășitorii ogorului roditor,
Prieteni cu vântul, cu ploaia, cu norul protector?
Zorii dimineții îi găseau în tarlale intrând,
Cu merinde în spate și sapa pe umăr, fredonând
Urmărind norii ce gânduri poartă și dacă,
Se vor îndura, să plouă și în Valea Seacă.
Țăranul tradițional nu mai este s-a metamorfozat,
Câmpul azi se lucrează, dar s-a mecanizat
Țăranul s-a calificat, are meserie
Are salariu, e constructor, primește simbrie.
Pe ogoare azi nu mai vin secerătorii,
În grădini,în livezi în vii nu mai vin culegătorii
Nu mai ascultă nimeni cântând pitpalacii,
Și fetele, prin holde nu mai culeg macii.
Se aude în câmp zgomot de motoare,
Meseria de țăran mă tem că moare
Dacă mai vrem, putem crește o floare în salon,
În mici grădini la sat, sau în oraș pe balcon!!!!
ȚARĂ FURATĂ
Ce-a mai rămas de valoare în lume?
Dacă valoare au,minciuna,hoția și crima?
Toate au înflorit ca într-o oază
Când conștiința-i bolnavă
Din cercuri înalte și mai departe
Se fură, se minte.
Și-zace în mizerii o țară
Fără școli și spitale
Nu ai nici o șansă și mori.
Copii părăsiți ,păcatele cad pe bunici.
În ziua ce vine ,pe cer nu văd ,nici o stea
Pentru sărmana țara mea.
ș
Primăvara vine cu daruri!
Tot mai ninge și mai plouă ,
Chiciura se anină-n ram ,
Nori de plumb ,ascunde zarea
Vântul șuieră mai calm...
Prin grădinile dosite,
Micii ghiocei zâmbesc
Primăvara îi trimite ,
Darurii ,celor ce-o iubesc.
Iar sub pașii ei răsar
Pretutindeni floricele ,
Ramurile înverzesc
Rodul florii prinde viață ,
Raza soarelui străluce
Cântăreții ni-i aduce !...
Gelozia doare?
continuare
-Luca, n-am stat degeaba, am fost în gară și te-am căutat,
băieții nu te cunosc, dar au jurat că nu știu ce treabă poți să ai aici.
-Păi, nu aici au venit materialele, ci în gara Filești. Mi am dat seama
că iar face Luca o prostie și simt că trebuie pedepsit.Asta mă distra
și mă răzbuna totodată.
-Luca, ca să mă lămuresc, vreau să mergem la Filești. Luca e contrariat,
nici-o dată n-am desfăcut firul în patru, el a contat pe indulgența mea.
Luca devine nervos.
-E noapte,nu mai bine venim mâine pe lumină?
-NU, Luca vreau să mă lămuresc ce-mi ascunzi...iar ai făcut o prostie?
știu că nu te pot lecui; însă ai și alte bune și mai închid ochii, la multele tale
derapări. Luca s-a luminat la față.
-M-ai prins, Adela .De aceia te iubesc, câtă putre de iertare ai, câtă înțelegere...
-Măcar promite-mi că nu mai faci!
Aveam o căsuță mică la țară. Luca plecase de trei zile, când primesc un telefon de la Vali.
-Tanti Adela ce faci? De ce n-ai venit și mata cu nenea Luca? Iarba a acoperit culturile
e treabă multă, așa e primăvara.
-Vali eu nu pot veni, dar Luca e acolo, o să facă și el cât poate!
-Tanti, o să-ți spun ceva, dar să nu mă dai de gol. Nena Luca a venit cu o femeie,
știi ceva? cine este?
- De unde știi Vali ?
- Păi vorbeșt lumea
-Bine Vali ,îți mulțumesc-și nu-ți face probleme, nu te dau de gol.
Încă o prostie a lui Luca,îmi zic. Spre seară mă trezesc cu el la ușă.
-Am venit nevastă, ce faci?
-Bine Luca. Dar tu? Ai ceva să-mi spui? Luca, pare surprins;
-Ce-ar trebui să-ți spun?
- Mai gândeștete , să vezi dacă ai ceva ce trebuie să știu, ce tot
satul știe, încât vestea a ajuns până la mine.
-Adela o să-li povestesc eu tot și trage tu o concluzie. Știi că la barieră
stau oameni și așteaptă o ocazie să meargă unde au nevoie.Am oprit să-mi
iau o pâine. Mă roagă o femie s-o iau în ataș, vrea să meargă pănă la
Comănești. Îi spun că nu merg până acolo, mă opresc la Gănești.
- Nu-i nimic , de acolo pot merge pe jos, nu-i depatre, zice ea.
Am înțeles - că pe drum nu i-a tăcut gura- cine este,de unde vine,
unde se duce, că este singură, nu are copii, are doar o casă bătrânească
de care are grijă. Nu neg, că era simpatică, vorbăreală și dispusă la orice.
Am oprit să coboare. Atunci mi-a spus: Nu vreau să cobor, nu vreau să rămân
datoare, așa că merg cu tine să te ajut la treabă. Așa că mi-am făcut toată treaba.
Vrea să spun tot adevărul, nu aveam unde s-o culc.Nu m-a sedus, m-a rugat că are nevoie,
că nu i-sa întâmplat demult.Ba m-a întrebat dacă am o boală, ori că sunt neputincios.
Poate am vrut să-i arăt că nu-i ce bănuiește.Asta-i vina mea. Acum, gândește-te dacă
merit să fiu pedepsit! Am meditat: Și el are dreptate lui, chir ea are dreptatea ei.
Astea nu sunt motive de divorț. Luca era un om bun, om de casă, nu bea, nu fumează,
nu-i violent, mă sprijină în acțiunele mele, nu-i gelos, vesel, primitor e.t.c.
Când se ajunge la un divorț, trebuie analizate bine calitățile și defectele.
Fără Luca viața mea ar fi fost,searbădă...
Cu greșeli și fără ele, viața noastră nu a fost monotonă,plictisitoare,
mai trebuie să mai iertăm...
șfârșit
Категории
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
PĂRINȚII - UN ALTAR AL IUBIRII
LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…
Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.
Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:
- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.
- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.
Bătrânii se privesc unul pe altul :
- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.
Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.
- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.
Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …
Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.
Doamne ce mult ne iubești
Frumosul , zilnic ni-l dăruiești
Chiar dacă întunecat e cerul
Cu stele ni l-ai luminat,
Chiar dacă negru e pământul
Pentru noi cu flori l-ai colorat,
Chiar și pe cruce însângerat
Pe omeni, totuși i-ai iertat…
Chiar dacă uneori ne dojenești
Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…
Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.
Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…
Capul de pod
- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!
- Kapa 1, recepție!
Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.
- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!
Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central. Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.
- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.
- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!
Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.
- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!
- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!
Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.
- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!
- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!
K5 încuviințează din cap.
- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.
- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!
Saturnienii abia așteaptă să ne atace!
- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!
- Stii și cum?
- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.
- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?
K5 ridică din umeri depășit.
- Nici eu.
În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.
- Alo, da!
- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!
- Bine ai venit K1! Te aștept!
K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.
- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.
.
K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.
- Pot să intru? întreabă.
- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!
- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?
Erika îi întinde ordinul semnat de general.
- E strict secret!
- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!
- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!
- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!
- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!
- Mi se pare extrem de grav!
- Si mie.
K1 clătină nemulțumit din cap.
- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!
- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!
- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!
- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!
- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!
Erika îl privește neîncrezătoare.
- Stii că toți soldații de aici ascultă de general?
- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!
Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).
- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!
- Vreau cu Prim-ministru!
- Așteaptă!
Erika simte că i se taie picioarele.
- K0, recepție!
E chiar Prim-ministru.
- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!
- Ascult!
- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!
Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.
- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!
- Ordonați! percutează K1.
- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede
instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!
Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.
.
Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.
- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?
- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!
- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!
- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!
- Credeam că este asigurat?
- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!
- Nu-i prea mult?
- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.
- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!
- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!
K1 o privește mirat.
- N-am auzit de așa ceva!
- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!
- Este posibil să-l fi trimis încoace?
- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!
Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.
- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!
K1 o privește fix în ochi.
- Tu ce crezi?
- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!
- Cât de rău?
- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!
- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?
Erika rămâne o clipă pe gânduri.
- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!
Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.
K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.
- Am vești noi!
Recunoaște glasul Erikăi.
- Spune!
- Nu la telefon. Unde ești?
- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe stand-by! Te aștept!
Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.
- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!
- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.
- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!
- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!
- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.
- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!
Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.
- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.
- Să trăiți, domnule general!
- Am impresia că ai încurcat generalii K2!
- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.
K1 se uită lung la el.
- Poți să-mi spui ce cauți pe aici?
- Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!
- Nu pari prea motivat s-o faci?
- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.
- Ai vreo explicație pentru acest lucru?
- Universul e plin de surprize, domnule general!
Surprizele din apartamentul nou în olandeză
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
De verrassingen in het nieuwe appartement
Nadat ze naar het nieuwe appartement was verhuisd en, meer bepaald, al haar bezittingen had meegenomen, begon Cecilia steeds meer onnatuurlijke dingen te ontdekken. Hij was bijvoorbeeld meubelstukken aan het verplaatsen en op een gegeven moment hoorde hij een kraken in de muur. Geïntrigeerd tikte Cecilia een beetje met haar nagel tegen de muur, de pleister liet er binnen een seconde los, waardoor een prachtig gat in de muur zichtbaar werd. Daarom bedekken onze hardwerkende en toegewijde bouwers de gaten met transparante tape waarover ze witkalk aanbrengen. Het zou op zijn zachtst gezegd vreemd zijn, maar we moeten ook zeggen dat het werk is dat alleen door de ogen van de wereld wordt gedaan. Wat doen we met zulke muren in geval van aardbevingen of zoiets? Ze vallen de huurders aan voordat ze uit het appartement kunnen ontsnappen.
Vervolgens wilde hij de doeken naar de badkamer brengen, wat kon hij in de badkamer nog meer vinden, een dubbel broodje Cheeseburger, daar een maand vergeten, maar in bijna perfecte staat. Het is onmogelijk meer eetbaar, maar het ziet er verbazingwekkend goed uit. Verder zijn er verpakkingen van cordon bleu, appeltaart uit Hornbach, Oostenrijkse ham (de lekkerste ham voor bouwers), martinelworsten, het lijkt erop dat mensen de voorkeur geven aan Duitse kwaliteit in het voedsel dat ze eten, het is maar een constatering.
Maar deze werfingenieurs zijn een beetje slaperig, omdat ze hun mechanische potloden, notitieboekjes, ik weet niet hoeveel pennen in huis, zijn vergeten. Het komt Cecilia goed uit, het zal haar heel goed van pas komen om cijfers van vier en twee te geven, want dat is alles wat haar hart toestaat. Wie een zeven weet te halen op haar toetsen, kent echt wel een beetje Engels. Maar hij denkt niet dat het moeilijk zou zijn; hij gelooft dat de inspanning van beide kanten moet komen, en niet slechts de ene geeft, de andere ontvangt. Bovendien is ze van mening dat het het leren heel goed vergemakkelijkt, maar ze is een beetje onzeker over dit vermogen van haar, ze wil zichzelf overtuigen door de kindertoetsen te lezen. Het ziet er koud uit, maar van binnen schuilt een warm, gevoelig, zelfs kinderlijk hart. Uit te veel verlangen om kind te zijn, raakt ze niet van streek, ze lacht zelfs als ze de tafel in de woonkamer ziet, dezelfde oude tafel uit het appartement van haar grootouders. Hoe gekrabbeld, getekend met kleurpotloden, kleurpotloden, aquarellen bleef ze uit de tijd dat haar zoon ongeveer 2-3 jaar oud was. Als hij uitpakt, ziet hij zijn kleurboeken van voorgaande jaren, hij ziet hoe onhandig en toch aanbiddelijk hij elk personage, elk huis, elk detail op de foto's heeft ingekleurd, hoe goed hij gaandeweg is gaan kleuren. Ook de kaartjes met berichtjes, die hij kreeg toen hij ouder was, zo'n 5 jaar geleden, laat hij niet achterwege. Er stonden zinnen bij die hij had moeten afmaken, zoals: "Als ik een bloem had, zou ik die aan haar geven...", als ik mijn moeder zou moeten bedanken, zou ik dat doen omdat...." korte teksten van dankbaarheid, een kerstcadeau van een tante.
Mooie herinneringen, maar de verrassingen in het appartement houden niet op, ze gaan door. De parketvloer kraakt elke keer als Cecilia erop stapt. Bij soortgelijke muzieknoten kraken de deuren ook als je ze opent. De lades vallen uit het nachtkastje, het enige nachtkastje in hun slaapkamer. Wat kunnen we zeggen over de kinderkamer? Alle dozen waarin ze hun speelgoed opbergen staan met een klap op elkaar, en het is ook nog eens onbeschrijfelijk koud. In alle kamers is de temperatuur gemiddeld, alleen in de kamer van de zoon is het ondraaglijk koud. Het raam was voorzien van dubbel glas, maar dat was niet goed bevestigd, er ontbreekt ook een laag thermische isolatie.
Cecilia waarschuwde: wat gaat ze doen met haar jongen die toch steeds sinusinfecties krijgt en vaak met zijn neus te maken heeft, omdat hij op haar lijkt? Hij bestelde een badjas met capuchon om altijd te dragen, ook tijdens het slapen.
De plafondlamp geeft ook een discolicht, omdat hij altijd flikkert, is het een beetje vervelend bij het schrijven, lezen of knippen van teennagels, maar als kamerlamp is hij voorlopig goed zoals hij is. In de toekomst zal ze een kroonluchter kopen met koeler licht, omdat ze een kersenuniform heeft en het niet leuk vindt hoe kersen er in geel licht uitzien. Hij houdt daarentegen van paars, en als het licht blauw is, zal het uniform er paars uitzien, wat hij fascinerend zou vinden, dat het een veel interessanter en visueel aantrekkelijker uniform zou zijn dan het uniform waaraan hij gewend was. lange jaren.
Alles samenvattend wat de constrictors wisten te doen tot het moment waarop Cecilia naar het appartement werd verhuisd, waren er veel verrassingen en modder op de vloer in elke kamer, voedselresten, vergeten voorwerpen, maar het is een leefbaar appartement, het is warm genoeg, in sommige kamers werken de tv, de koelkast, het internet, en we hopen dat ze zullen blijven werken. Het is nog niet voorbij, want de wind waait in november, alles gaat kapot, en de huurders die het kapot hebben gekregen, zijn de schuldige omdat de draden zijn oud, dat ze warmtegevoelig zijn, dat het een heleboel technische details zijn die ons doen ineenkrimpen, nergens op slaan, ons leven ingewikkeld maken, en het zou belangrijk zijn om toegang te hebben tot alles, zolang ze maar de volledige prijs betalen prijs, niet de helft of een kwart. Waarom zou het kind slechte cijfers halen omdat hij zijn baccalaureaat-opstel pas om twee uur 's ochtends afmaakte, waarom zou hij het eten in de koelkast hebben bedorven, omdat de elektriciteit niet constant is, het eten in de koelkast wordt meegenomen en stinkt, de kind het eet en het vervolgens nodig heeft van vrijstellingen van school of van meditaties die hij zelf niet kan presenteren in de staat waarin hij zich bevindt? Waarom zou hij die uren moeten inhalen? Hebben ze het met opzet gemist? Heeft hij opzettelijk niet gedaan wat anderen van hem verwachtten, of kon hij dat niet? Ja, vertel ons maar beter wie anderen wil beoordelen die dat niet hebben gedaan. Tegenwoordig is niet hebben gelijk aan niet kunnen.
Er zijn er maar weinig die situaties echt kunnen begrijpen, analyseren en analyseren. De have-nots moeten op alles dezelfde kans hebben als de haves. Dit mag geen obstakel worden. Als hij toegang wil geven tot de biologie en zijn internet faalt, hoe kan hij dan gespecialiseerde verhandelingen raadplegen? Ouders moeten zorgen voor de behoefte van het kind aan kennis en vervulling. Ouders let op, dat is het probleem niet. Het probleem begint met wie überhaupt zo goed wist hoe alles moest worden ingesteld. Cecilia, als je om de toekomst van je kind geeft, onthoud hem dan van enkele excuses (die zich verontschuldigt, zichzelf beschuldigt), verklaringen die 'misschien te simpel' zijn en door niemand worden verteerd, die hij jaren en jaren later uiteindelijk zal geven. Doe hem een plezier en verplaats hem naar een stad met meer mogelijkheden, zorg ervoor dat hij niet vast komt te zitten in situaties waar hij op een gegeven moment spijt van zal krijgen.
CELE DOUĂ SURORI prima parte
Zi de sâmbătă .Aristia se pregătea sufletește pentru plecarea în concediu.
La insistențile surorii sale ,acceptase invitația ei .Ștefania ,pe care nu o văzuse
față în față de aproape cinci ani ,îi propusese această întânlire .De obicei vorbeau
mult la telefon,dar în ultimul timp ,ceva mai rar.Avea ceva emoții ,pentru că nu știau
multe una despre cealaltă.La telefon discutau doar banalități .Aseară au stabilit în mod
serios când pleacă autocarul ,când ajunge la Istambul și unde urma să o aștepte Ștefania .
Era prima ei vizită și nu s-ar fi descurcat dacă nu era așteptată.Până la ora 07:30
dimineața , zi de luni ,autocarul era staționat în piață și mulți dintre călători își ocupaseră
deja locurile.Drumul era lung și obositor .Pe traseu ,se mai făceau staționări pentru o țigară
sau alte nevoi .Mulți dintre călători ațipiseră .După coborâre ,Aristița a văzut-o pe Stefania
care îi făcea semne cu ambele mâini .Curios ,nu s-au îmbrățișat ,parcă nu ar fi avut timp .
Ștefania o invită grăbită pe Aristița în mașină .Au și plecat la drum .Ștefania conducea
cu asprime și ciudă, iar Aristița se înterba ce s-a întâmplat .După un timp Ștefania îi spune:
-Stai puțin să îmi revin .Am avut un incident înainte de sosirea ta și am rămas puțin
șocată., voiam să pun puțină distanță între el și mine ,părăsind cât mai repede orașul .
Au mers mai bine de o oră ,ieșind bine din oraș .Ștefania a tras pe dreapta lângă o
parcare ,unde și-a invitat sora la o cafea . Se
priveau cu drag una pe cealaltă , se studiau .
Aristița spune îmbrățișind-o: Abia așteptam să te văd .Ești o femeie frumoasă .Cum de nu ai găsit
nici un turc bogat?
- Dar nici nu am căutat .Mi-am schimbat părerea că prin căsătorie te realizezi .
Ștefania arăta bine ,suplă , bronzată , cu ochii migdalați și părul negru ,bogat .Avea tot ce își
dorește o femeie la anii ei .În plus , acum avea și o afacere din care poate trăi echilibrat .Totuși ,ceva
din făptura ei degaja tristețe .
-Ei , cum ți s-a părut drumul ? Obositor?
-Obositor , dar mai ales stresant .Traseul prin Bulgaria ,pe șoseaua aceia îngustă printre munții ,
despre am auzit povești nu tocmai plăcute ,a fost dificil .Am trecut pe acolo ziua și traficul era intens.Auto-
carele merg în coloană ca să se ajute la nevoie .Am auzit zvonuri că în unele zone ,autocarele sunt atacate
de răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am întânlit cu un fost coleg de liceu și am depănat amintiri .
-Vrei să mai luăm ceva pentru drum? Mai avem mult de mers până ajungem acasă....Dacă te simți
obosită , pați trece în spate și să încerci să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn după așa un drum lung .
-Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută . Îmi ascunzi ceva?
-Și da , și nu Am ostare de neliniște , parcă mă pândește ceva și nu știu de unde .Poate senzația asta
este determinată de faptul că acum două săptămâni am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit dependentă de
ea . Printre altele , m-a avertizat că mă așteaptă un pericol ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi alături de
cineva foarte drag mie , și că viața mea va fi mâinile acelei persoane .Sunt întâmplări din viața mea pe caare tu nu
le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am temut niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .
va continua
Viața şi Era
Oasele trosnesc
În negura viciului
Se regăsesc păcatele
A lor păcate neiertate .
Fiind doar oameni...
Făcând greșelii
Greșelii la nesfârșit
Ne regăsind a lor cale .
Minciuna devenind un dulce adevăr
Umanitatea dispare încet
O fundătură fără sfârșit...
Căzând a lor capete goale...
A lor suflete reci...
Te îngheață din priviri
Până în măduva oaselor
Iar vorbele...
Vorbele înțepătoare
Ca un venin împrăștie
Aducând ură în suflet
Celor cele reies in cale.
Sufletul împietrit
De al lor colții
Având o față ștearsă...
Devenind al lor prieten.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 6. Nebunele din Lazaret
6. Nebunele din Lazaret
— Pufi, aici!
Pufi era câinele pe care pădurea i-l dăruise. Într-o zi se avântase dincolo de râu, lăsându-se furată de farmecul serii care arunca umbre lungi printre copacii desfrunziți. La început își impusese să urmeze o singură cărare, dar, mai apoi, atrasă de scene în care copacii zdrențuiți de vreme păreau personajele unei piese antice de teatru, începuse să schimbe cărările, pierzându-le socoteala. Se trezise că umbrele copacilor dispărură, semn că soarele se apropiase de apus. A fost suficient să facă o piruetă pentru ca toate cărările să arate la fel. Făcuse încrezătoare câțiva pași spre locul în care i se păruse că până nu de mult se întinseseră umbrele indicându-i apusul, dar îndoiala îi strecurase fiori reci pe spate. Se așezase neputincioasă pe buturuga unui pom și închisese ochii încercând să-și recâștige stăpânirea de sine. Apoi un foșnet al frunzelor aflate la picioarele ei o făcu să sară speriată în picioare. Un câine, nu prea arătos, se tolănise cu burta în sus chiar lângă ea privind-o cu blândețe. Se aplecă și mângâie câinele pe burtă. Hotărâse să-l urmeze în speranța că o va duce în sat. După o oră de mers, acesta o scosese chiar la casa ei, ca și când acolo ar fi trăit toată viața.
Câinele se apropie de picioarele ei și se răsturnă pe spate așteptând mângâierile tinerei fete. După consumarea gesturilor tandre, intrate în obișnuință, gesturi care îi apropiaseră atât de mult, Iulia îl lăsă în cameră și ieși afară închizându-se într-o cămară din curte. După o jumătate de oră, ușa se deschise și o tânără, altă tânără, își făcu apariția în curte. O ființă, de aceeași statură ca a Iuliei, se apropie cu un mers legănat, nesigur, de casă. Părul era legat la spate sub o broboadă învechită de vreme, iar hainele păreau că aruncă asupra ei cel puțin încă zece ani de viață. Fața îi era palidă, încremenită etern într-un rictus ce disproporționa o încercare de zâmbet care de fapt nici nu mai putea fi recunoscut ca atare. Deschise zgomotos ușa camerei. Câinele se ridică și făcu câțiva pași spre ușă, dar se opri nedumerit. Își alungi trupul și un mârâit supărător se făcu ecoul stării de neliniște care îl cuprinsese. Apoi, mârâitul se transformă într-un lătrat care îndemna intrusa să se retragă în curte. Închise ușa în urma ei și mulțumită reveni la starea ei naturală, înlăturând și broboada de pe cap. Îl păcălise pe Pufi, deci deghizarea nu era rea. În caietul baronului era și portretul Iuliei pe care reușise cu succes să-l proiecteze pe propriul ei chip. Putea să-și pună în aplicare planul. Doar că ea va fi cea care va scrie povestea Iuliei, nebuna din Lazaret căsătorită cu un baron austriac. Iar rolul baronului va fi jucat de un doctor. La urma urmei, bărbații nu prea se deosebesc între ei când e vorba de femei. Apoi rememoră ziua când tiza sa, bolnava din salonul-debara, ajunsese în spital. Făcea acest lucru de parcă chiar ea fusese în pielea bolnavei. Se întâmplase cu doar o lună înainte de venirea lui Gabriel.
Atunci, în acea dimineață, o ploaie măruntă se strecura printre crengile arborilor ce străjuiau intrarea în ospiciu. Pe măsură ce zorii alungau întunericul, tabloul unei toamne umede se proiecta pe zidurile vechi îmbibate de urmele timpului. Numai în jurul porții se vedeau semnele unor reparații recente, făcute parcă anume ca să scoată mai mult în evidență paragina dimprejur. Boscheții din exterior se cocoțaseră pe ziduri aruncându-și amenințător crengile spre curtea interioară. Din loc în loc, mușcături adânci despicau linia care odinioară se întindea ca o cărare între meterezele destul de înalte. Dinspre șoseaua care se furișa doar la câțiva metri de ziduri se revărsa huruitul motoarelor care se opinteau să atace panta ce începea chiar în dreptul porții. Un val de apă și noroi se năpustea atunci spre intrare producând un zgomot asemănător rafalelor unor gloanțe ce se ciocneau de un zid de oțel. Dinspre fereastra mică ce dădea spre șosea, un om arunca priviri mânioase spre camioanele care nu încetau să transforme albul zidului într-un cenușiu deprimant. Ghemuită, lipită de un stâlp al peretelui, o ființă ascunsă de o pelerină primea cu stoicism aceste valuri de murdărie care odată ajunse pe trupul ei se prelingeau peste nailonul negru îmbogățind balta în care încălțările scofâlcite se scăldau. Din când în când, o umbră grăbită traversa șoseaua și se avânta spre poarta întredeschisă lăsând în urmă cuvinte de ocară la adresa vremii. Erau femei din sat angajate la ospiciu. Mai puțin nervoși, alți angajați coborau din mașini chiar lângă poartă, ferindu-și încălțările curate de bălți. Mașinile care îi lăsau la poartă fie se întorceau, fie își continuau drumul spre alte destinații în care oamenii își câștigau pâinea. Apoi, pe măsură ce timpul se scurgea, apăreau mașini care își îndreptau amenințător botul spre poarta închisă aruncând spre cabina portarului zgomotul nerăbdător al claxoanelor. În toate cazurile, puteai simți cu câtă grabă oamenii se străduiau să scape de colții umezelii care le sfârtecau parcă hainele înfigându-se adânc în carnea atât de iubitoare de căldură. Nimeni nu se sinchisea de mogâldeața condamnată să conviețuiască cu frigul dimineții într-o zi ploioasă ca aceasta, dar nici aceasta nu schițase vreun gest prin care să-și facă simțită prezența. Rezemată de perete, ușor încovoiată, părea o bucată desprinsă din zid ce sta gata să se prăvălească. Nu ar fi fost pentru prima oară când în fața ospiciului erau abandonați bolnavi de către familii ce nu mai doreau sau nu mai puteau să-și îngrijească rudele cu minți rătăcite. De regulă erau lăsați fără niciun act pentru a fi siguri că aceștia nu vor avea cale de întoarcere. Spre deosebire de aceștia, fata care aștepta resemnată la câțiva metri de poartă nu făcea niciun gest prin care să-și arate nebunia sau să atragă atenția părând mai degrabă că se ascunde de oameni. O mașină opri chiar lângă poarta de intrare și, fără să se sinchisească de ploaia ce continua să biciuiască pământul, o femeie coborî rotindu-și privirea de jur împrejur. Dar ochii ei erau îndreptați spre coroanele arborilor încă bogate în frunze ușor îngălbenite. Pentru asistenta șefă, fiecare zi de lucru începea cu câteva momente de relaxare petrecute în exterior, fie vară, fie iarnă. Simțea nevoia să-și încarce ființa cu aerul benefic al dimineții, iar seara, la plecare, obișnuia să meargă o bucată de vreme pe liziera pădurii spre sat, înainte de a se lăsa pradă grijilor care o așteptau în propriul cămin. Pădurea îi dădea puterea de a merge mai departe. Mogâldeața se dezlipi de zid atât cât zgomotul lipăitului prin apă să atragă atenția femeii. Privirile lor se întâlniră, fiecare transmițând spre celălalt propria-i trăire. Disperarea și mila, neputința și compasiunea, frica și curajul, deznădejdea și voința, ascunse în două suflete pe care soarta le-a aruncat pe drumuri atât de diferite, dar care se intersectau acum și aici. Se apropie de tânăra fată și încercă să-i ia mâna tremurândă între mâinile ei. Era un gest pe care îl încerca la primul contact cu orice bolnav. Prin cuprinderea mâinii în mâinile sale reușea mereu să producă o clipă de liniște și de siguranță de care un bolnav mintal are atâta nevoie. De fiecare dată, simțea că mâinile ei împreunate astfel cuprind sufletul unui nou născut. O amintire adâncă îi strecură, pentru a câta oară, lacrimi în ochi.
— Cum te cheamă?
Nu primi nici un răspuns.
— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea portarului.
— Chemați un medic, vă rog.
Fata își retrase mâna dintre mâinile Doamnei și se ghemui din nou lângă zid. Asistenta șefă se depărtă făcându-i semn să o urmeze. Intrară pe poarta ospiciului, dar la vederea celor doi medici care se apropiau în fugă, începu să țipe din toate puterile.
— Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!
Mâinile ei băteau aerul, în timp ce ochii alergau în orbite căutând cale de scăpare. O prinseră de brațe și atunci observară că tânăra avea ambele mâini bandajate. Trupul începu să-i tremure, saliva curgea necontrolat din gura întredeschisă care lăsa aerul să iasă șuierat din pieptul ce se zbătea nebunește să scape de o apăsare statornicită în mintea ei. Se smuci și o luă la fugă prin curte sub privirile amuzate ale pacientelor care se înghesuiseră la ferestrele saloanelor. Intră în fugă pe ușa primului salon unde un cor de voci o întâmpinară cu ostilitate. O pacientă se apropie de tânăra care se ghemuise într-un colț al camerei.
— Haide cu mine, scumpo!
Ieșiră amândouă afară și bătrâna o trase în debaraua lipită de salon.
— Să-mi spui tanti Crina! Ai auzit?
— Am auzit, tanti Crina.
— Bine, Iulia.
— De ce-mi spuneți Iulia?
— Aduci cu o asistentă pe care o cheamă Iulia.
Când doctorii intrară în debara, crizele reîncepură. Tanti Crina își luă bastonul și ieși în curte repetând cu convingere, fără să-i pese de ploaia care nu înceta să se reverse din norii întunecați ce se lăsaseră parcă pentru totdeauna pe valea Oltului:
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Iulia se liniștise doar după ce medicii plecaseară lăsând-o singură cu asistenta șefă.
— Doamnă, se pare că veți avea propriul pacient, i se adresă unul dintre doctori în timp ce se depărta.
În debara se lăsă o liniște apăsătoare. Hainele ude căzură de pe corpul Iuliei sub privirile iscoditoare ale asistentei. Când îi desfăcu bandajul, pe unul din brațele ei apăru urma unei arsuri adânci sub formă de cruce.
Doctorul Gabriel intră grăbit în cabinetul asistentelor. Părea oarecum stânjenit, dar în același timp determinat să iasă din starea de victimă în care ultimele evenimente îl aruncaseră. Nu avea de gând să explice împrejurările care l-au transformat din nou în eroul zilei, ci mai degrabă să-și reia poziția în circuitul funcțional al spitalului. Mai ales dorea să o vadă pe Iulia. În cabinet era o singură asistentă care aranja medicamentele în plicuri. Un „bună ziua” mormăit al lui Gabriel fu răsplătit mai mult decât generos.
— Bună ziua, domnule doctor. Cum vă mai simțiți?
— Mulțumesc, acum sunt bine. M-am odihnit, pot să-mi văd de treabă.
— Nu vă grăbiți. Se pare că aveți o pacientă mai puțin. Tanti Crina și-a revenit, sau poate nici nu a fost paralizată. Acum este bine, bate iar curtea păzind turnul roșu. Se pare că nu este chiar atât de nebună pe cât arată. Oricum ne e tare dragă femeia asta. Să vă dea Dumnezeu sănătate că ați salvat-o.
— Și ea m-a salvat pe mine. Au mutat-o înapoi?
— Da. Se spune că vor să o trimită acasă. Dar casa ei este aici. Este la noi de zece ani. Tot atâția ani de când nimeni nu a întrebat de ea. Cum poți fi acasă printre oameni pentru care atâta vreme nici nu ai existat?
— Știți povestea ei? Vreau să spun, a povestit despre viața ei de dinainte?
— Nu cred că are o viață de dinainte, cum spuneți dumneavoastră. Cei mai mulți dintre pacienți trăiesc doar în prezent. Pacienții nu au amintiri, nu au viitor. Iar noi le știm doar ciudățeniile care îi cataloghează ca nebuni incurabili.
— Cum ar fi turnul?
În cameră intră Iulia cu tava de medicamente goală. Schimbă câteva cuvinte cu colega ei, după care se adresă doctorului Gabriel.
— Turnul este o oglindă.
— Ce fel de oglindă?
— Oglinda minții. Privim turnul și ne închipuim că dincolo de ziduri, chiar lângă noi, alte ființe își duc traiul. Sau poate suntem tot noi, dar în alte timpuri.
— Ai fost dincolo, Iulia?
Asistenta ieși din cabinet cu tava de medicamente lăsându-i singuri.
— Dar tu, Gabriel? Pot să-ți spun Gabriel când suntem singuri?
Gabriel schiță un zâmbet nu prea convingător.
— Desigur. Nu știu, dar vreau să merg. Cineva știe cum să pătrunzi în lumea de dincolo. O parte din lumea aceea face deja parte din mine.
— Lumea aceea te poate răni.
— De ce crezi asta?
— Întreab-o pe Iulia!
— Pe bolnava din debara?
— Da. Caut-o! S-ar putea să-ți placă.
— Curios să aveți același prenume.
— Da, curios. În plus se spune că semănăm ca două gemene.
— Aș vrea să o consult, dar până acum nu am reușit să dau de ea. Se pare că ceilalți doctori nu sunt interesați de starea ei. Iar eu am destul timp.
— Am să te ajut să o găsești, dar promite-mi un lucru.
— Orice.
— Să nu te îndrăgostești de ea.
Iulia știa deja că Gabriel se gândește la tizul ei altfel decât ca la o bolnavă. Dar oare nu asta urmărea? Scenariul din caiet trebuia respectat.
Ieșiră împreună din cabinet și se îndreptară spre debaraua de lângă salonul în fața căruia tanti Crina încerca să-și impună din nou autoritatea. Rând pe rând, fostele colege de salon se apropiau de bătrâna care stătea proțăpită în tocul ușii, lăsând vifornița să arunce valuri de zăpadă în holul micuț.
— Cine ești, drăguță? A, Vasile! Ai fost la Vasile. Diavolul se duce la Dumnezeu.
— Dumnezeu ți-a luat patul. Cum ai zis? Vii la noi. Popa te mușcă noaptea.
Tanti Crina nu făcea decât să ridice toiagul ei și să împungă fără milă trupurile încovoiate. Bolnavele se retrăgeau speriate.
— A venit nebuna.
— Nebuna s-a cununat cu diavolul.
— Spicele de grâu. Mi-ai adus spicele de grâu?
Tanti Crina se apropie de tânăra care tocmai i se adresase. Luă o mână de zăpadă și o presără pe capul fetei. Aceasta îngenunche în semn de mulțumire, apoi, cu mâna pe părul acoperit de alb, se retrase râzând.
— Am primit cununa din spicele de grâu!
Se lăsă purtată de farmecul unui vals ce-i cuprinsese auzul și picioarele ei se dezlănțuiră amețitor. Iulia se apropie și, luându-i mâinile, completă jumătatea lipsă a unui cuplu cuprins de febra plăcerii. Corpurile lor se întâlneau cu frenezia unui zbor al minții cuprinse de vraja fanteziei.
Pacientele se retraseră amuzate prin colțuri și, în hohote de râs, arătau spre perechea ce părea desprinsă din acest tablou rece, mut.
— Două nebune!
Bucuria înscrisă pe fața tinerei le molipsi pe femeile din salon care începură să se rotească amețitor. Câte una, apoi grupate în perechi, încercau să simtă cu întregul corp un ritm închipuit. Halatele se înfășurau în jurul trupurilor ieșite brusc din amorțeala indusă de trăirile interioare care le ținuseră până nu de mult prizoniere. Mâinile băteau aerul dând trupurilor convingerea de înălțare spre un cer divin proiectat în mințile tulburi. Pletele se balansau peste umerii dezgoliți biciuind din când în când fețele cuprinse de frenezia unei existențe născute din hăurile întunecate ale neputinței așternută prea multă vreme în trupurile lor. Din priviri, din piepturile răzvrătite în suflări neomenești, din gurile însemnate a repeta la nesfârșit aceleași obsesii atotstăpânitoare, toate cuprinse laolaltă în unicitatea spiritului fiecăreia dintre ele, se năștea o putere neînchipuită care le transforma în ființe greu de cuprins în limitele umanului. O puzderie de trăiri care se revărsau ca un fluviu de chemări și dorințe ale trupului. Iar mințile înfierbântate lăsau să se nască gânduri din cele mai neașteptate preluate cu convingere în propoziții scurte, poruncitoare. Șase feluri diferite de nebunie se transformaseră brusc într-o singură nebunie colectivă în care creierele se sincronizau perfect. Iulia se desprinse de tânără și se lipi de Gabriel. Spectacolul neașteptat la care erau martori le depășise capacitatea de a avea vreo reacție. Practic nu știau dacă trebuiau să intervină sau să lase lucrurile să se liniștească de la sine. Priveau neputincioși desfășurarea de forță ale celor șase paciente care brusc își recăpătaseră atât mobilitatea cât și capacitatea graiului.
— Dansează nebunele!
— Să danseze nebunele!
— Dansul nebunelor!
— Nebună e lumea din lumea întreagă!
— Dumnezeu e nebunul luminii din noi!
— Mă cunun cu Isus pe cruce!
Mica clădire începu să tremure sub ropotul pașilor. Urechile nu mai făceau față țipetelor care inundau cu putere curtea. Din clipă în clipă un medic sau ofițerul de serviciu putea să apară, iar corecția aplicată bolnavelor putea fi extrem de dură. Gabriel se repezi în mijlocul cercului ce tocmai se formase în jurul mesei și, gesticulând cu mâinile, începu să cânte în timp ce trupul se unduia liniștitor. Mișcările dezlânate ale pacientelor pierdură din intensitate, țipetele se răriră, fiecare femeie încercând să preia vorbele doctorului. Trupurile obosite se sprijiniră de paturi, răsuflările sacadate înlocuiră zgomotul asurzitor. Iulia interveni și ea apropiindu-se de fiecare bolnavă și conducând-o spre patul ei. Femeile resimțiră brusc frigul iernii și acceptară să-și afunde trupurile sub păturile groase. Doar răsuflarea și privirea fiecăreia mai trăda starea de euforie care până de curând le transformaseră în ființe ce depășeau nivelul de exprimare și trăire a multor oameni absolut normali. Gabriel se opri din propria nebunie, cântecul său fiind repede înghițit de obișnuitele vorbe aruncate cu patos de fiecare pacient în parte.
— Azi am vorbit cu Christos. Mi-a spus că vine potopul.
— Doamne oprește focul, cruță-mi copilul.
— Vino la mine, copilă. Vino să-ți tai limba.
— Spurcato!
— Știi unde este Arca lui Noe? Lasă-mă să urc în arcă. Eu sunt peștele credinței.
Gânduri ferecate în lumi personale din care lăsau să țâșnească spre alte lumi doar frânturi seci, amenințătoare. Lumile lor deveneau tot mai închise pentru orice stimul care ar fi putut să le perturbe propria gândire, să le strice echilibrul propriu.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
🎤 Regăsire
Luci Sarca
2 июня
Apeși pe 3 puncte din bara de ascultare 😊
Răsărit
Emanuelle
2 июня
Interpretarea foarte frumoasă.. Multumesc. Este pur și simplu o piesă de sine stătătoare, inspirată de un moment universal de renaștere.
Ecouri sub umbrelă
Emanuelle
2 июня
„Ecouri sub umbrelă” este ca o îmbrățișare caldă într-o zi ploioasă de mai. Versurile transmit atâta liniște și vindecare. Felicitări pentru această b...
Măsură de sine
Emanuelle
2 июня
Vă mulțumesc frumos! Dincolo de orice experiențe, amărui sau nu, poezia rămâne un spațiu al regăsirii și al demnității. Mă bucur că v-a trimis cu gând...
Răsărit
Marius Ene
2 июня
Cumva este continuarea unei alte poezii ale tale, cel puțin așa am perceput, însă de data asta plină de speranță! Bravo.
Măsură de sine
Marius Ene
2 июня
O poezie sensibilă, probabil "venită" din experiențe dinamice ușor amare?! Doar autorul știe ☺️ însă lasă multe interpretări. Frumos.
Ecouri sub umbrelă
Marius Ene
2 июня
👏 Frumos. Curat. Actual
DOAR, NIȘTE CUVINRE…
Florin Dumitriu
2 июня
O poezie profundă și încărcată de emoție, în care timpul, limitarea și lupta interioară sunt exprimate prin imagini puternice. Transmite o stare de re...
ÎNVAȚĂ-MĂ SĂ TAC
Silvia Mihalachi
1 июня
Tăcerea este o artă în credința și rugăciunea către DUMNEZEU … Așa ne spune în cuvinte frumos ales poezia ,,ÎNVAȚĂMĂ SĂ TAC / nu ca să mă ascund...
Din umbra la lumina
Florin Dumitriu
1 июня
Imi place stilul, e foarte frumos. Felicitări!
Societatea.. amenințarea vieții mele.
Florin Dumitriu
1 июня
Foarte frumos. Felicitări!!
Doar tu
Aurica Plesea
1 июня
Felicitări !Cele mai frumoase versuri, cele mai sincere trairi!!!
🎤 Regăsire
A.dela
29 мая
Imi place mult melodia asta. Cum o pot descărca?
Și-aș muri, și-aș renaște
Edy.Eduard2000
27 мая
👏👏👏👏👏👏👏👏
Să-ți amintești...
Edy.Eduard2000
27 мая
Sublim🌹🌹🌹