MÂDRU DAC

               Continuare

Întoarsă acasă, povestesc familiei întâmplarea.

-Ești în stare să-l creșt ? întreabă, tata.

-Dacă-l crești mare, mai ai puterea să-l tai? întreabă mama. Încă ceva,

puiul, nu-i o jucărie.

-Până una, alta, tu fata mea ești în vacanță, te poți ocupa de el?

Așa, că a rămas bibeloul nostru și răspundea la numele de PUIUL.

    Ca prieten m-a ales pe mine, nu mă scăpa din vedere și el când 

se rătăcea prin grădina de legume piuia până ne găseam.Se manifesta 

în anume fel să-și arate bucuria.În vara aceia m-am bucurat de prietenia 

lui, mergea după apă la Prut, la coborâre se descurca, la urcare îl 

băgam în buzunat și el era fericit.Atașamentul lui m-a făcut să-l iubesc 

peste măsură. Moartea lui m-a dat peste cap, mai ales că, a murit 

datorită mie. Era cald afară, luam masa de seară, mama m-a trimis in

casă să aduc ceva. Am plecat în fugă, fără să văd că mă urmăreșe,

se oprește la scară și mă așteaptă ;La coborâre ....l-am călcat...m-am blocat...

am înlemnit cu el în mînă ...

       -Fata mea , mă întreabă, a murit?

      -Da, imediat. Toți cei de la masă, aveau lacrimi în ochi.

      -Mai bine că n-a suferit...

      - Vreau să-l îngrop, într-un loc ferit. 

      -Bine, draga mea, mă duc să caut printre rufele date la tăiat pentru cordele 

pentru țesut, să-l învelesc și tata o să-i pună o cruce, să știi unde-l vei plânge.

S-a descătușat iarna

Din lacăte cu multe chei .

Vine zăpada ,

Mătură lunci ,

Ucide  frunze ,

Le calcă în picioare ,

Îngheță  ape ,

Ucide izvoare ,

Lacrimi  de floare ,

Anină în crengi ,

Strânge  cu trena-i

Frnzele  moarte .

Ucide  și sufletul  meu!...

   Ledy era foarte simpatică .Făcea fel de ghidușii,spre hazul musafirilor.

Stăpâna venea cu tava pe care erau așezate ceștile cu cafea ,țigările 

și câteva dulciuri,și îi zicea :

   Ledy vezi să nu ia nimeni, nimic de pe tavă,ne-am înțeles?Musafirii încer-

cau s-o păcălească dar ea făcea urât ,lătra ,îi trăgea de haine pănă renunțau

Am încercat și eu să văd ce face !...când s-a  zburlit și mi-a arătat ce colți are

am renunțat Era o adevărată distracție.... la care eu nu participam...socoteam

că nu-i de demnitatea mea ,de câine de rasă,dar m-a dus gândul că ași putea

și eu ceva ca să-mi distrez stăpânii:

     Prin curte se plimbau ,cârduri  de pui și rățuște abia ieșite din ou și am

văzut cum ciorile dau tărcoale ,doar poate fura ceva! Mi-am zis ...acum aă mă vedeți

ce viteaz sunt eu ? m-am hotărât să apăr toți puișorii .Tare îmi doream să prind una

s-o duc stăpânilor ca trofeu .Stăpâna  a văzut și a spus:

      -Bravo, Atos!....ce deștept ești ...știți ce mult m-am bucurat?Câteva zile n-am

mai văzut-o pe Ledy!...ieșea afară pe fugă , m-am uitat mai bine și am înțeles...Ledy era

mămică .Abia ateptam  să iasă cățelușii afară să mă joc cu ei.Oare Ledy o să mă lase?

Voiam și eu să am o prietenă...Am căutat în tot satul dar nici o cățelușă de talie mare .

Ce să fac m-am resemnat...eram trist ..Ledy avea un prieten de tali ei se întânleau mereu,

era fericită ,acum avea puișori  nici nu se mai uită la mine...Colidam prin sat nu aveam nici

o restricție ,avem așa un dor de ducă...Localnicii mă cunoșteau ,erau prietenoși .

       Unde ai plecat măi Atos ? nu ai stare,te văd mereu  ce-ți trabuie?..parcă au ghicit !..

da eram în căutare ,voiam și eu o prietenă!...Într-o seară , când peste sat s-a așezat liniștea,

am auzit o chemare :de dor ,de tristețe,de singurătate...am plecat să văd ce este? Era o fostă

prietenă ,de ce mă cheamă?Am sărit gardul și să vezi minune ?în jurul se mișcau patru ghemu-

șoare pufoase,foarte simpatice.

        -Ce-s cu aceștia.? am întrebat-o.

         -Sunt copii tăi,

        -Cum copii mei ? ce mult îmi doream! m-am uitat la ei încă nu mă desmeticisem!...Am

plecat acasă aproape fericit...

M-e teamă că românii fug 

Unde găsesc ceva ce seamănă a belșug

Că țara mea, a deschis hotare,

Fii și fiicele noastre aleg dezrădăcinare.

Tradițiile toate au fost răstălmăcite,

Și sfinții au acum nume pocite,

Limba românească doar la sate mai trăiește,

Iar tineretul pseudo-educat vorbește englezește.

Bunici și nepoții nu pot comunica

Poporul meu de veacuri, chiar te apucă frica

Crema țării, fii iubitori, prin lume-s rătăciți

Teamă îmi este, că-s pe veci pierduți.

Pe aceste locuri, vor fi alți glorioși

Vor locui africanii, orientalii poate eschimoșii,

Se vor găsi schelete ale vechilor români

Vom fi atunci și noi acei străbuni.

Istoria, va pomeni că aceste teritorii,

Au fost odată locuite de niște Daci-Români

Ce se va întâmpla, nu-i o poveste, oameni buni.

Vom deveni iar un popor nomad,

De nu suntem în stare,să ne alegem un bard

Și peste toate să fluture măndru tricolorul,

Să ne iubim țara, să ne iubim poporul.....

Ascunsă privirii stăinilor,căsuța strălucea în razele soarelui de dimineață Aleea , pavată

cu prundiș  și nisip mărunt se oprea în fața porții Nu era vilă și nici castel ,dar era foarte

plăcută la vedere.La întrarea principală ,doar 5-6 trepte late ce conduceau spre casă, măr-

ginite de duoă statuiete mici.Alături ,două jardiniere încărcate cu dalii pitice de toate culorile

înfloreau din primăvara timpurie și până toamna târziu.Pe toată lungimea casei se întindea

un strat neted ,acoperit cu flori de ghiață viu colorate.De îndată ce primele raze de soare

le atingeau petalele lor se desfăceau și încânta privirea prin frumusețea culorilor,parcă aduse

din  curcubeul cerului după ploaie.

        La capătul trotuarului, pe partea stângă,un boschet  de zmeură și unul de afine ascundea un

chioșc aproape în întregime, unde îmi petreceam zilele de vară ascunsă de razele soarelui

În toamnă urma să plec cu părinții mei la București ,îmlinisem  7 ani și începeam școala.Pe terasa

pardosită cu mozaic ornamentată cu figuri geometrice-cercuri, romburi, triunghiuri alb-negre-grena

am făcut primii pași,ajutată de mânile grijulii ale bunicilor.Aici am adus o mare bucurie în sufletul

celor doi bunici.Mama mea  venise pe lume atunci când bunicii își pierduse orice speranță iar plecase

devreme de acasă pentru liceu ,apoi la facultate după care urmează căsătoria ,iar întânlirile au fost

tot mai rare Când m-am născut eu ,bunicii m-au primit ca pe un dar și au avut bucuria să mă crească

        De aceia le-am înțeles grija aproape bonlăvicioasă pentru mine dar  râsul ,bolboroselele, în încer-

carea de a vorbi, bătăile din palme,chemările, și alte isprăvi  ale mele au adus multe bucurii în căsuța  lor 

Căsuța albă ,frumoasă ca o imagine din cărțile poștale,a fost leagănul cel mai dulce  al copilăriei mele.

De îndată ce înzerzea pădurea ,pomii din livadă  înfloreau iar eu zburdam,fermecată de tot ce vedeam

și descopeream zi de zi.Astfel am învățat să iubesc nature,,animalele și florile Ascutam cu aviditate  poeș-

tile din pragul serii,așezată în brațile bunicii  care mă legăna cu dragoste.               .                                                                                                                                                                                    

Irina iub ea foare mult florile.Din poarta mică, o alee lungă ,parcă intra în pridvor, 

era străjuită de flori de toate culorile. Irina era încântată de ce reușise să facă, parfumul 

lor intra în cssă, din primăvară ,până toamna târziu, încât nu sacrificam nici un fir să-l 

pun în glastră.Eram fericit, când un prieten îmi spunea:

          -Măi Pavele, dar eu nu știam că tu poți fi așa gospodar. Casa ta, grădina sunt 

un rai. Am trecut pe acolo, m-am oprit locului, nu știam unde să mă uit, ai schimbat 

tot. Foarte frumos...

          -Să știi că de grădină se ocupă doar Irina și de flori . Așa am convenit de la început.

Eu, îmi doream să am niște animale, pe lâng casă, dar treaba-i mai complicată...dar am 

mai multe păsări și am prins drag de ele, le-am pregătit un țarc , să nu strice grădina

Irinei, Pentru rațe am făcut un fel de -piscină-unde se bălăcesc toată ziua. Găinile-s de rasă

și le tratez ca pe niște doamne...sunt frumoase și blânde, îmi ciugulesc din palmă și le place 

să vorbesc cu ele.Asta-i familia mea. Mă bucur că m-am intors în sat.Dar s-a întâmplat ceva

care m-a supărat tare. Am plecat dimineață cu treabă și când mă întorc văd ușa păsărilor 

încă închiă, deși soarele era sus pe cer.Când deschid ușa, păsările s-au năpustit  asupa mea

parcă întrebându-mă, de ce le pedepsesc. Mă uit în vasul de apă nimic, în troacă nimic .

Înfuriat , o înreb pe Irina:

          -Cum ai putut fi așa de rea, să-mi lași păsările flămânde și însetate? ce suflet ai?

           -Ce ai omule,ce ai pățit?

          -Mai întrebi? de ce nu ai dat drumul la păsări și le-ai lăsat fără mâncare și apă?

         -Fiindă nu mi-ai spus nimic și eu am uitat. Zău îmi pare nespus de rău, te rog iartă-mă.

        -Nu mă pot calma,lasă-mă în pace. M-am întors la prietenii mei cu pene, am văzut că toți sunt

bine și i-am chemat pe nume:cocoșii, cântărețil, ora exactă, pintenatul, prințul...s-au așezat lângă 

mine ciugulindu-mă,rațele, găinile erau vesele, supărare mi-a trecut .Eu mă bucur că am avut curajul

să mă întorc în sat, alături de strămoșii mei. Dar cine are curajul, recunoaște că natura și mirajul ei 

te întâmpină la sat, unde-i cunoști pe toți și toți te cunosc ,găsești prieteni vechi, depeni amintiri...

Mai dârz ca tine n-am văzut 

Să te topeşti în marea cea romană

Să dai tribut, averi trupești

Dar mai de seamă sufletești 

Romanilor cotropitori și seci

Să-ți aperi limba cea de veci

Cu zaț chirilic se-anunțau

Păgâne cotropiri de plaiuri

De când ne știm, avem un graiu

Răpuși, făcuți hamali și tributari 

De gloate snoabe, de avari

Suntem aici prin vii și demni și sfinți 

Ștefan, Mihai și Brâncoveanu

Letopisețe mari ce ne hrănesc 

Cunoașteri și origini românești 

Ce astăzi încă nu pălesc 

E sfântă limba ce-o avem

Căci încă suntem vii și vechi

Meleaguri sfinte strămoșești 

Altar al limbii românești 

Marius Ene, Polonia, 31.08.2024

Ziua Limbii Române 

Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!

Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !

Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !

Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !

Aproape de noi, dar parca in largul marii,

Se mai intind vremuri, demult sub innecare, 

Sufland vântul, adie,

Cu o tainica miscare.

In interiorul marii, gasesti pământ, 

Pe care, lasate, sunt doar urmele de picioare,

Iar fara de schimbare, se asterne, 

Intunericul de splendoare.

Vazand omul aceasta, ce ar putea sa faca?

Poate, intrand cu totul in marea involburata, 

Sa-si regaseasca satul demult uitat de lume, 

Caruntii de demult in brate sa-i adune. 

Ce  holde, ce mai struguri, in vii se asezau odinioară,

Crescute erau, străluciau, in soare,

Sclipind parca un rosu mat,

Oglindind intr-o viaţa de oameni la sat.

Iubirea de mosie, frumoasa se gateste, 

In amintirea vietii la drum ea trece, 

Probabil, s-a dus, dusa pre carari semete,

Construita in ghimpii unor alte creste.

Apoi, gasind raspuns la viaţa de boier,

S-a pierdut si sat si omul de ieri.

Odinioară vara, gasea caldura vietii,

Cand oamenii impreuna cutreierau pometii.

Acum involburata, toata,

Se intinde marea peste,

Gasesti, chiar si pestii inmarmuritii de veste.

Printre nori apare, din cand in cand o Doamna,

Spunandu-ne in soapta, ca s-a lasat cu seara.

Ce vant si ce furtuna, 

Parca vezi si corbii tinundu-se de mana 

Dar totuşi, in liniste, 

Pastrand din amintire, 

Se intinde omul la altii pe campie.

Veniti iar de vedeti, ce de pământ se intinde, 

Cunoaşteţi adâncul, regasitii adierea vânturilor, 

Nu stati umbriti de-o maracina a gândurilor.

Cautati in Tara voastră toate, 

Caci se gasesc mai multe ca in strainatate.

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Eram aproape fericită

Cerul ne suridea printr-o perdea azurie,

Simțeam că sufletul mi s-a trezit, cu bucurie,

Deși trecusem printr-o perioadă urâtă.

Voiam acum să fiu doar o mesageră

Să duc vești bune din casă în casă

Mi se părea că multor le pasă,

Și-n ziua de azi la multe să spere.

Ce fac oamenii când , sunt lipsiți de toate?

Au strâns cureaua, atât cât se poate !

Însă lipsește, până și focul și apa,

viitorul, le mai oferă sapa și groapa.

Rolul mesagerului este să ducă vești dacă poate,

Dar cele bune parcă-s ucise, sau confiscate,

În politică, numai ceartă, război și ură

Poporul, învrăjbit, otrăvit de minciună,

Țara-i manipulată, ca valul în furtună.

La tot ce se întâmplă, suntem contemporani

Alții sunt stăpânii lumii, ei sunt puternici

Dar cine sunt în fond? sunt cei mai mari huligani

Nu poți fi  domn, doar dacă ai bani.