Decembrie 1989 - De Neuitat

Câte rime, câte stele,

Câte doruri printre ele,

Stau să iasă la lumina

Stau ca mugurii-n grădina.

Sunt ascunse în țărână

Și tot cânta în surdină,

Cum să iasă, cum să facă

Și să-și lepede-a lor teacă.

Azi, speranța cea mai mare,

Mâine, foc de-amăgitoare,

Dar curaj uită să-și facă

Și sfârșesc toate în teacă.

Nu-i morală, nu-i nici sfat

Este trist, este păcat:

Câte-ascunse se petrec

Tot ascunse se și trec.

Si așa cu-a noastre visuri,

Nasc și mor printre abisuri

Și în urma lor apar

Alte visuri ce dispar.

Anii sunt ca niște arce,
Peste timp, ce poartă-n spate,
Vise-ascunse-n minți dibace,
Luminate!

Se aștern pe cursul vieții,
Strat cu strat, zile și nopți,
Și-i primesc în dar, etern, poeții,
Toți!

Ei conduc, prin oameni, viața,
Mai departe, tot mereu,
Dar le schimbă iarăși fața,
Dumnezeu!

CEI DE AZI, uită adesea,
Plini de ei, dar fără rost
CĂ DE IERI le este zestrea,
Adăpost! 

Apare-n gând, și-apoi în faptă,

Și uite cum s-a terminat;

Prietenia e-ncheiată,

Întocmai, iar ai fost trădat.

Speranțe, visuri, împreună,

Clădite-n frică de amar,

Dezlănțuite în furtună,

Bolborosesc până dispar.

Au fost aici și vor mai fi,

Și iar se lasă pradă vieții,

Și-așteaptă până va veni

Triumful nedreptății.

Însă în spate, să nu uiți,

Mereu, tu să-ți privești podoaba,

Și-n dar, măritei tale nunți,

Săpatu-ți singur groapa.

Hai salut și bună ziua,

Și sper bine te-am găsit,

Îmi doresc să nu-ți stric ziua,

Dar îmi spui cu ce-am greșit??

Când din click-ul tău fatal,

Tu m-arunci ca pe o piatră,

Ce în drumul către mal,

Valurile-o-nghit îndată;

Când nu lași să-mi treacă versul,

Când nu stai s-asculți tăcerea,

Când pierdut îmi este crezul,

Și în click-u-ți stă puterea;

N-am să știu unde-i greșeala,

Nici măcar cum să compar,

Să-mi iau veșnic aprobarea,

Cum și-o iau doar cei ce-apar!!

Și când unele din ele,

Nici doi bani nu valorează,

Fuge gândul meu în stele,

Și lumi negre-l devorează;

Tu, Călăule Etern,

Ascuțit îți este click-ul,

Hai, aruncă-mă-n infern,

Și hrănește-ți șiretlicul!

De-ar ști omul când să vină,

De-ar ști omul când să plece,

De-ar sti noaptea că-i lumină,

De-ar sti când e focul rece;

De-ar zbura stând în picioare,

De-ar privi împărătește,

De-ar tăcea în gura mare,

De-ar iubi tot ce-l urăște;

De-ar zâmbi la tot necazul,

De-ar fi plânsul lui un râset,

De-ar întoarce-n-veci obrazul,

De-ar trăi doar pentru suflet;

De-ar lăsa ce-i rău în urmă,

De-ar gândi cu bunătate:

Ar rămâne vie umbră,

Și-ar fi veșnic peste toate.

Câte uși ferecate, de griji sfărâmate,

Ni se deschid în față și-n spate;

Călcăm grăbit să le închidem,

S-avem iar mâine ce să deschidem;

Uităm prea des care ni-i locul,

Fugim de noi, fuge norocul;

Prin vieți străine ne-adăpostim,

Nu să trăim, doar să povestim;

N-avem răbdare să mai simțim,

Trăim în grabă, și-n grabă murim.

Și ochii ne cer bucată de cer,

Și-n lacrimi ei pier, deschiși efemer..

Chișinău oraș frumos,

Ce ai un soare luminos.

Soarele-ți zâmbește,

Bucuria ți-o vestește.

Ai clădiri mărinimoase,

Înalte și frumoase.

Chișinău oraș cu flori,

Și cu mulți locuitori.

Tu ai oameni muncitori,

Ce lucrează de cu zori.

Oameni iubitori de muncă,

Ce se grăbesc la lucru.

Tu ești oraș vestit,

De turiști ești tot iubit.

Că ești foarte vestit,

Pentru multe istorii menit.

Chișinău te îndrăgim,

Și mereu noi te iubim.

Că ești un oraș frumos,

Unde păsările-ți cântă duios.

Ești orașul preferat,

Chișinăul meu cel drag.

Te îndrăgim fiecare,

Și cel mic și cel mare.

Poezie dedicată"orașului Chișinău"

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Iartă-ne, Vatră, iartă-ne, Țară,

Pentru a noastră îngâmfare și pentru lașitate.

Rătăciți-am fost în întuneric, pustiiți de fapte,

Atâta timp fără tine, nevinovată Patrie.

Iartă-ne, Mamă, iartă-ne, Tată,

Că am fost departe de voi, de îmbrățișările calde.

Acolo, în uitare, iubirea se stingea-n singurătate,

Iar noi speram mereu că vom reveni...

Vom reveni la rădăcini, la casa părintească.

Iartă-ne, Doamne, iartă-ne iar,

Pentru credința noastră oarbă, neînfricată.

Dă-ne putere să mergem uniți mai departe,

Să purtăm în suflet dragostea de odinioară — 

pentru Țară, pentru Părinți, pentru Dreptate.

04.12.2025

Andrei Guțu

Mai dârz ca tine n-am văzut 

Să te topeşti în marea cea romană

Să dai tribut, averi trupești

Dar mai de seamă sufletești 

Romanilor cotropitori și seci

Să-ți aperi limba cea de veci

Cu zaț chirilic se-anunțau

Păgâne cotropiri de plaiuri

De când ne știm, avem un graiu

Răpuși, făcuți hamali și tributari 

De gloate snoabe, de avari

Suntem aici prin vii și demni și sfinți 

Ștefan, Mihai și Brâncoveanu

Letopisețe mari ce ne hrănesc 

Cunoașteri și origini românești 

Ce astăzi încă nu pălesc 

E sfântă limba ce-o avem

Căci încă suntem vii și vechi

Meleaguri sfinte strămoșești 

Altar al limbii românești 

Marius Ene, Polonia, 31.08.2024

Ziua Limbii Române 

Am auzit că-n Ucraina acum un an,

o babă a doborât o dronă c-un borcan!

Românii au una și mai gogonată,

căci statul ar vrea valoarea adăugată,

pe gemul pe care noi l-am preparat,

la fel cum ia pe cel de cumpărat!

Dar ce pretenții poți să ai de la un stat,

ce ani de zile o pizza mare a mâncat

și-acum când a venit ziua de plată,

nu știe de unde banii să-i mai scoată?

Plătim pe râul donat de Dumnezeu,

apa de ploaia o plătim din greu,

plătim impozite că ne-am făcut o casă,

și fiindcă să muncim statul ne lasă,

pe pensie plătim impozit de o apucăm,

la fel pe locul în care ne îngropăm!

Ne mai lipsea valoarea adăugată,

pe pâinea frământată în propia covată!

Și cine știe dacă-ntr-o bună zi,

nu-o să plătim impozit fiindcă suntem ... vii?

 

17.10.2025

Din munți înalți și codri seculari,
Se-nalță glasul dacilor cei tari,
Sub Decebal, un neam curat, străbun,
Ce-a rezistat furtunii de oriunde-ar fi venind.

Traian, cu legiunile-i de fier,
A scris pe stânci, în sânge și mister,
O Romă nouă-n Dunărea cea mare,
Dar sufletul dacic nu s-a dat în floare.

Trecut-au veacuri, valuri peste valuri,
Dar românii rămân străjeri ai țării lor,
Cu voievozi ce-n neguri s-au născut,
Să lupte pentru cerul neabătut.

Mihai Viteazul, stea a Unirii,
Ce-a strâns sub sabie toate româniile,
Și-a scris cu sânge în istorie sfântă,
Că libertatea nu se cumpără pe pământă.

Ștefan cel Mare, veghea Moldovei,
Cu rugăciuni și arme mântuia poporul,
La Putna, pacea-i stă pe lespede,
Dar sabia lui încă-și caută ecoul.

Vlad Țepeș, crunt, drept și de temut,
Cu țepe și cu legi a așezat trecut,
El a făcut din frica altora scut,
Și-a lăsat în cronici un nume absolut.

Crai Mircea, între râuri și Carpați,
Pe turci i-a învățat cum mor românii drepți,
La Rovine, o vale de lacrimi și de foc,
Dar țara-i vie, iar el, nemuritor erou.

Domnitorii toți, cu sfânta lor lucrare,
Au scris prin lupte temelia cea mare,
Dar și cei simpli, oameni de prin sate,
Au dus pe umeri o țară luminată.

Familia Regală, Carol întâi, Maria,
Ne-au dat un chip de națiune mândră,
Unirea Mare, sub Ferdinand cel Drept,
Un neam întreg a fost, în sfârșit, întreg.

Antonescu, un nume greu de dus,
În vremuri crude, războiul ne-a condus,
Iar umbrele istoriei îl judecă mereu,
Dar poporul rămâne cu visul său greu.

Sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu-apoi,
Lanțuri grele s-au pus din nou pe noi,
Dar Decembrie ’89 ne-a scos la lumină,
Cu sânge am spălat a vremii grea rutină.

Azi, România e liberă sub cer,
Dar lupta veche arde-n suflet viu și greu,
Străbunii noștri, eroii, voievozi,
Veghează-n taină din veșnice poduri.

Să nu uitați, români, că istoria ne cheamă,
Că dacii și Mihai, Ștefan, regii și toți cei ce n-au teamă,
Au scris pe pielea vremii numele de neam,
Și e datoria noastră să-l ținem viu, curat și demn.

Sub cerul liber, din Dacia străbună,
Până-n prezent, e-o cale plină de lumină,
Istoria noastră nu-i doar a lor, ci-a ta,
S-o duci mai departe, pentru țara ta.

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.