Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
