N-am înțeles

În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,

unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,

se conturează chipuri de fum și oase de lut.

În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,

ce nu sunt ale lor,

ci sunt făcute din așteptările altora.

Te întrebi în fiecare dimineață:

„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?

Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”

Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,

nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.

Ai fost învățată să fii „prea largă”

pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.

Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară

pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.

Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,

unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.

Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,

dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.

Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.

Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.

Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –

o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.

Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi

nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.

Fără haine care să îți strângă trupul,

fără glet sau vopsea pe chip,

fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.

Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.

Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău

sau în rochia ce îți strânge pielea.

Ea este în respirația ta,

în fiecare pas pe care îl faci

într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”

și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:

sufletul tău în formă de trup.

Fii mai mult decât o mască.

Fii mai mult decât o rochie.

Fii un vis viu, un gând liber.

Nu te ascunde în spatele unei imagini

pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.

Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.

Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:

fără filtre, fără trucuri, fără măști.

Te ignor și-am s-o fac cât pot de mult

Te-ai pus cu orgoliul meu cumva?

Vai și-amar de ce se va întâmpla

În cel mai rău caz te arunc în Prut.

Mă arde sudoarea plină de frustrare

Am ajuns să-mi înfing unghiile în pământ

Ca apoi să îmi devină părul cărunt

Clipe frumoase de crizare.

Ți-aș smulge fanteziile alea despre controlul tău asupra mea

Nu mă dăruiesc, pleacă de aici cât mai repede

Oh, dar te iubesc atât de mult, toxica mea iubire

Am să te prind și-am să te sărut.

Toxic fiind eu, toxică fiind tu,formăm un întreg

Motiv pentru care ar trebui să nu mă mai poți enerva

Când vei putea tu observa?

Când? Căci pare că nu poți să subînțelegi.

Îmi lipsește aroma ta la nebunie

Să-ți simt trupul e doar un vis plăcut

L-am simțit cândva demult, în al nostru trecut

Păcat că deja ai ales pe altcineva pentru cununie…

Tu, prima mea iubire, nu te pot uita

Unde am să te găsesc ,din nou, a mea?

Noul tău soț când vei dormi te va veghea?

Ce te-a făcut să mă lași în urmă, să te măriți cu altcineva?

Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas 

Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele

Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat 

Perfecțiunea?  Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele

Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat

sper să-ți aduci aminte chipul meu
la fiecare apus
când vezi cerul portocaliu
sau frunzele de toamnă,
să-ți aduci aminte de părul meu roșcat
cum te jucai cu el și ușor mă mângâiai pe cap
și o lacrimă rece să-ți ajungă în colțul gurii
care zâmbește la amintirea ochilor mei verzi

când vezi focul roșu
să-l simți fierbinte cum se simțea și dragostea mea
și când vezi pietre ciudate
să-ți aduci aminte de pistruii mei

sper să simți oasele feței mele
de fiecare dată când o atingi,
iar apoi să închizi ochii
să oftezi ușor că nu sunt eu.
când o să o săruți,
să înghiți în sec că nu sunt buzele mele

și când te mai duci la meci
poate îți amintești și bucuria de pe fața mea
de când m-ai dus prima oară

poate atunci ți-ai dori să fiu și eu,

iar lângă tine

Am sperat că sunt și voi rămâne a ta,
Dar uite-mă acum la nunta ta…
Mi-am promis că voi fi mereu fericită pentru tine și cu tine!
Sper că acest moment să fie cel mai special din viața ta,
Să fi fericit alături de iubirea vieții tale,
Căci azi inima mea se rupe în mii de bucăți.

Am ajuns la capătul puterilor…

Am ajuns să iubesc ca tata:
Care a iertat tot, dar a fost trădat.
Inima plânge în mine,
Dar zâmbesc de la masa domnișoarelor de onoare.
Te iubesc și te voi iubi mereu<3

Minte-mă că nu-ți sunt dragă,

Că nu mai simți nimic,

Sentimentul de a fi întreagă

S-a dus... în dans mimic.

Ce să-ți spun?

Te-au îngropat propriile păcate,

Egoul te-a ucis,

Din inimă, bucăți uscate

Le-am strâns în cufăr, lacătu-i închis.

Ți-aș arăta,

Dar n-ai timp să-mi urmărești privirea,

Buze negre, palme reci,

Unde-ți este strălucirea?

Prin vise uiți să treci...

Așa că 

Minte-mă că nu-ți sunt dragă,

Poate așa te voi uita,

Amintirile mi le dezleagă,

Să uiți și tu, c-am fost a ta...