Tânăr
In ultima vreme sunt cuprins de un sentiment ciudat din ce in ce mai des.
Care imi afectează nu doar starea emoțională
Ci și pe cea fizică.
E un sentiment inexplicabil
O combinație intre vină, tristețe, melancolie
Rușine, neputință, urme de speranță, furie
Și resemnare
Nu-ti pot explica exact ce simt pentru că
Nu imi pot explica nici măcar mie.
Sunt atât de tânăr !
Si simt că viața mi-a scăpat din mâini
Cel puțin, viața fericită.
De ce ?
Unde am greșit ?
Cu frica de a fi considerat egoist
Sper
Că cineva...
Undeva...
E învăluit de același sentiment
Și ințelege.
Категория: Мысли
Все стихи автора: kafkaesque
Дата публикации: 13 ноября 2022
Добавлено в избранное: 2
Просмотры: 912
Стихи из этой категории
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Am crescut din dor
Ascultă bine aceste lacrimi
Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,
Ascunde-te de-a tale patimi
Și amintește-ți a lor sensuri.
N-ar fi frumos să arăt spre vină
Și nici măcar să mă apropii,
Dar, transformându-mă în ruină,
Mă calci ușor cu dosul tălpii.
Mă distrugi cu indiferența,
Crezând că-mi dai doar libertate,
Dar eu aș vrea să-ți simt prezența
În suflet, pe o eternitate.
Din vina ta, ușor iubesc,
Crezând și-n simpla lor vrăjeală,
Dar ajung doar să greșesc,
Fiind doar a lor „momeală”.
Îți simt dragostea-n privire,
Tulburată-n fiecare seară.
Păcat că nu-i poți da citire
Sufletului ce te doboară.
M-ai rănit cu a ta tăcere,
Cu lipsa ce nu mă salva.
Am căutat mereu putere,
Dar, tată, oare te mai pot avea?
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Șase decenii-n urmă
Șase decenii-n urmă, un vis, un început,
Un fir de iarbă verde, în viață sărutat.
Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri,
Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.
Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,
La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig.
Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat,
Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.
În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur,
Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur.
Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire,
Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.
La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar,
Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am.
Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi,
Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.
Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace,
Cu inima deschisă, spre orice nouă cale.
Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat,
Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.
Uneori cand plang
Uneori, cand plang si afara ploua
Ale mele lacrimi imi par picaturi venite din inalt
Iar cerul imi coloreaza fereastra in albastru
Facand mereu risipa de acuarele si visuri.
Fiecare zi incepe cu un suras discret
Acelasi soare apare de dincolo de zare
Luminand cu ale sale raze odaia mea intunecata
Iar eu imi regasesc aceiasi umbra ca o prelungire a mea!
Ne scapă
Și când totul e pe dos
Știi ca nu avem timp de scos
Și nici cale de întors
Când noi nu avem rost
Negura nopții mă învelește,
Lumina lunii mă ocrotește .
Dar nimeni nu mă înțelege,
Cum noaptea vocea ta
Mă încremenește
Timpul nu își cere scuze
Cum nici scopul nu îl spune
Sau de ce e în război
cu noi doi .
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Am crescut din dor
Ascultă bine aceste lacrimi
Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,
Ascunde-te de-a tale patimi
Și amintește-ți a lor sensuri.
N-ar fi frumos să arăt spre vină
Și nici măcar să mă apropii,
Dar, transformându-mă în ruină,
Mă calci ușor cu dosul tălpii.
Mă distrugi cu indiferența,
Crezând că-mi dai doar libertate,
Dar eu aș vrea să-ți simt prezența
În suflet, pe o eternitate.
Din vina ta, ușor iubesc,
Crezând și-n simpla lor vrăjeală,
Dar ajung doar să greșesc,
Fiind doar a lor „momeală”.
Îți simt dragostea-n privire,
Tulburată-n fiecare seară.
Păcat că nu-i poți da citire
Sufletului ce te doboară.
M-ai rănit cu a ta tăcere,
Cu lipsa ce nu mă salva.
Am căutat mereu putere,
Dar, tată, oare te mai pot avea?
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Șase decenii-n urmă
Șase decenii-n urmă, un vis, un început,
Un fir de iarbă verde, în viață sărutat.
Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri,
Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.
Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,
La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig.
Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat,
Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.
În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur,
Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur.
Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire,
Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.
La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar,
Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am.
Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi,
Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.
Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace,
Cu inima deschisă, spre orice nouă cale.
Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat,
Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.
Uneori cand plang
Uneori, cand plang si afara ploua
Ale mele lacrimi imi par picaturi venite din inalt
Iar cerul imi coloreaza fereastra in albastru
Facand mereu risipa de acuarele si visuri.
Fiecare zi incepe cu un suras discret
Acelasi soare apare de dincolo de zare
Luminand cu ale sale raze odaia mea intunecata
Iar eu imi regasesc aceiasi umbra ca o prelungire a mea!
Ne scapă
Și când totul e pe dos
Știi ca nu avem timp de scos
Și nici cale de întors
Când noi nu avem rost
Negura nopții mă învelește,
Lumina lunii mă ocrotește .
Dar nimeni nu mă înțelege,
Cum noaptea vocea ta
Mă încremenește
Timpul nu își cere scuze
Cum nici scopul nu îl spune
Sau de ce e în război
cu noi doi .
Другие стихотворения автора
Pagini
Veioza veche-mi luminează palid paginile
Murdare de scrum de țigară.
Poeme pe jumătate scrise
Vise intru-totul spulberate
Iubiri de-o noapte
Și una eternă.
Sentimente uzate
Țipete șoptite
Dorințe ascunse
Urme de zâmbete și pete de lacrimi
Amintiri...
Acestea sunt paginile mele.
Mă pierd din nou
In ele...
Paginile acestea sunt castelul minții mele
O fortăreață imensă, a cărei porți
Doar eu dețin cheile
Ascunsă undeva între realitatea meschină
Și confortanta ficțiune
Nimeni n-o poate vedea, nimeni n-o poate atinge.
Ii plimb holurile interminabile
Pe a căror pereți atârnă de cuie ruginite
Tablourile vieții mele.
Poate voi mai picta câteva...gândesc
La ce folos ?
E deja destul de trist.
Lucruri de nefăcut
Mă inchisesem in mica mea garsonieră
Singurele mele interacțiuni cu lumea de afara
Erau zilele in care imi reaprovizionam stocul de băutură si tutun.
Țineam mereu ușa inchisă, telefonul aruncat intr-un sertar
Casetofonul vechi cântând continuu in surdină.
Stăteam la masă, așteptând
Dispărusem.
Dorința mea de singurătate nu provenea din ura față de oameni
Ci din cauza incapacității mele de a înțelege oamenii
De a mă ințelege pe mine insumi.
Nu eram potrivit pentru niciun fel de relație
Fie ea de prietenie sau iubire.
Zilele treceau...
Treaz, beat, somn.
Ar fi bătut la ușă...mă gândeam
Era confortant dar si sinistru gândul
Că nu trebuie să dau nimănui explicații
Eram liber, imi impuneam ideea că sunt liber
Ca o pasăre care zboară
Dar si păsările au micile lor temnițe
Nu pot scăpa de ceea ce sunt.
Așteptam să mor glorios
Beat, intr-o cameră intoxicată de fum de țigară
Flămând
In chiloți, zăcând pe covorul murdar.
"Ești un erou !"
Dar undeva in a 3-a luna de izolare am decis sa verific cutia poștală
M-am ridicat din pat, am vomitat
Am ieșit in grabă pe casa scării
Și cu gesturi imprudente am luat cu ambele mâini plicurile din cutia poștală
Unul dintre ele mi-a atras atenția
Scris cu litere de mână frumos aranjate
"De la o prietenă."
L-am deschis.
"N-a mai auzit nimeni de tine de vreo 2 luni ! Să nu indrăznești sa mori in mizeria aia de apartament ! Aminteste-ti, mai sunt multe lucruri de nefăcut."
Am ieșit din bloc
Ținând toate scrisorile in brațe
Privind cerul
Ca
Un nebun.
Ascultă ploaia
Mă simt cel mai bine
La 5 dimineața,
Întins pe canapea
Ascultând ploaia de afară.
După o noapte de băut vin ieftin
Știind că in câteva ore
Oamenii din toate colțurile lumii
Trebuie să se ridice din pat
Să se imbrace și sa plece in diverse locuri
La muncă, la facultate, in vizită la o rudă
La o cafea cu un vechi prieten
Sau, oriunde.
Cum pot ei să ignore ploaia ?
Pentru că eu voi fi tot aici
Ascultând cum picăturile de apă
Se frâng de acoperiș
De pământ
De urechile câinilor si de cozile pisicilor
De mașina mea cea veche
De sufletul meu.
Voi asculta până se va opri
Sau
Până voi muri.
Voi asculta.
Intrebându-mă
Cât timp intenționează Dumnezeu
Să piardă cu mine.
Pagini
Veioza veche-mi luminează palid paginile
Murdare de scrum de țigară.
Poeme pe jumătate scrise
Vise intru-totul spulberate
Iubiri de-o noapte
Și una eternă.
Sentimente uzate
Țipete șoptite
Dorințe ascunse
Urme de zâmbete și pete de lacrimi
Amintiri...
Acestea sunt paginile mele.
Mă pierd din nou
In ele...
Paginile acestea sunt castelul minții mele
O fortăreață imensă, a cărei porți
Doar eu dețin cheile
Ascunsă undeva între realitatea meschină
Și confortanta ficțiune
Nimeni n-o poate vedea, nimeni n-o poate atinge.
Ii plimb holurile interminabile
Pe a căror pereți atârnă de cuie ruginite
Tablourile vieții mele.
Poate voi mai picta câteva...gândesc
La ce folos ?
E deja destul de trist.
Lucruri de nefăcut
Mă inchisesem in mica mea garsonieră
Singurele mele interacțiuni cu lumea de afara
Erau zilele in care imi reaprovizionam stocul de băutură si tutun.
Țineam mereu ușa inchisă, telefonul aruncat intr-un sertar
Casetofonul vechi cântând continuu in surdină.
Stăteam la masă, așteptând
Dispărusem.
Dorința mea de singurătate nu provenea din ura față de oameni
Ci din cauza incapacității mele de a înțelege oamenii
De a mă ințelege pe mine insumi.
Nu eram potrivit pentru niciun fel de relație
Fie ea de prietenie sau iubire.
Zilele treceau...
Treaz, beat, somn.
Ar fi bătut la ușă...mă gândeam
Era confortant dar si sinistru gândul
Că nu trebuie să dau nimănui explicații
Eram liber, imi impuneam ideea că sunt liber
Ca o pasăre care zboară
Dar si păsările au micile lor temnițe
Nu pot scăpa de ceea ce sunt.
Așteptam să mor glorios
Beat, intr-o cameră intoxicată de fum de țigară
Flămând
In chiloți, zăcând pe covorul murdar.
"Ești un erou !"
Dar undeva in a 3-a luna de izolare am decis sa verific cutia poștală
M-am ridicat din pat, am vomitat
Am ieșit in grabă pe casa scării
Și cu gesturi imprudente am luat cu ambele mâini plicurile din cutia poștală
Unul dintre ele mi-a atras atenția
Scris cu litere de mână frumos aranjate
"De la o prietenă."
L-am deschis.
"N-a mai auzit nimeni de tine de vreo 2 luni ! Să nu indrăznești sa mori in mizeria aia de apartament ! Aminteste-ti, mai sunt multe lucruri de nefăcut."
Am ieșit din bloc
Ținând toate scrisorile in brațe
Privind cerul
Ca
Un nebun.
Ascultă ploaia
Mă simt cel mai bine
La 5 dimineața,
Întins pe canapea
Ascultând ploaia de afară.
După o noapte de băut vin ieftin
Știind că in câteva ore
Oamenii din toate colțurile lumii
Trebuie să se ridice din pat
Să se imbrace și sa plece in diverse locuri
La muncă, la facultate, in vizită la o rudă
La o cafea cu un vechi prieten
Sau, oriunde.
Cum pot ei să ignore ploaia ?
Pentru că eu voi fi tot aici
Ascultând cum picăturile de apă
Se frâng de acoperiș
De pământ
De urechile câinilor si de cozile pisicilor
De mașina mea cea veche
De sufletul meu.
Voi asculta până se va opri
Sau
Până voi muri.
Voi asculta.
Intrebându-mă
Cât timp intenționează Dumnezeu
Să piardă cu mine.
Pagini
Veioza veche-mi luminează palid paginile
Murdare de scrum de țigară.
Poeme pe jumătate scrise
Vise intru-totul spulberate
Iubiri de-o noapte
Și una eternă.
Sentimente uzate
Țipete șoptite
Dorințe ascunse
Urme de zâmbete și pete de lacrimi
Amintiri...
Acestea sunt paginile mele.
Mă pierd din nou
In ele...
Paginile acestea sunt castelul minții mele
O fortăreață imensă, a cărei porți
Doar eu dețin cheile
Ascunsă undeva între realitatea meschină
Și confortanta ficțiune
Nimeni n-o poate vedea, nimeni n-o poate atinge.
Ii plimb holurile interminabile
Pe a căror pereți atârnă de cuie ruginite
Tablourile vieții mele.
Poate voi mai picta câteva...gândesc
La ce folos ?
E deja destul de trist.
Lucruri de nefăcut
Mă inchisesem in mica mea garsonieră
Singurele mele interacțiuni cu lumea de afara
Erau zilele in care imi reaprovizionam stocul de băutură si tutun.
Țineam mereu ușa inchisă, telefonul aruncat intr-un sertar
Casetofonul vechi cântând continuu in surdină.
Stăteam la masă, așteptând
Dispărusem.
Dorința mea de singurătate nu provenea din ura față de oameni
Ci din cauza incapacității mele de a înțelege oamenii
De a mă ințelege pe mine insumi.
Nu eram potrivit pentru niciun fel de relație
Fie ea de prietenie sau iubire.
Zilele treceau...
Treaz, beat, somn.
Ar fi bătut la ușă...mă gândeam
Era confortant dar si sinistru gândul
Că nu trebuie să dau nimănui explicații
Eram liber, imi impuneam ideea că sunt liber
Ca o pasăre care zboară
Dar si păsările au micile lor temnițe
Nu pot scăpa de ceea ce sunt.
Așteptam să mor glorios
Beat, intr-o cameră intoxicată de fum de țigară
Flămând
In chiloți, zăcând pe covorul murdar.
"Ești un erou !"
Dar undeva in a 3-a luna de izolare am decis sa verific cutia poștală
M-am ridicat din pat, am vomitat
Am ieșit in grabă pe casa scării
Și cu gesturi imprudente am luat cu ambele mâini plicurile din cutia poștală
Unul dintre ele mi-a atras atenția
Scris cu litere de mână frumos aranjate
"De la o prietenă."
L-am deschis.
"N-a mai auzit nimeni de tine de vreo 2 luni ! Să nu indrăznești sa mori in mizeria aia de apartament ! Aminteste-ti, mai sunt multe lucruri de nefăcut."
Am ieșit din bloc
Ținând toate scrisorile in brațe
Privind cerul
Ca
Un nebun.
Ascultă ploaia
Mă simt cel mai bine
La 5 dimineața,
Întins pe canapea
Ascultând ploaia de afară.
După o noapte de băut vin ieftin
Știind că in câteva ore
Oamenii din toate colțurile lumii
Trebuie să se ridice din pat
Să se imbrace și sa plece in diverse locuri
La muncă, la facultate, in vizită la o rudă
La o cafea cu un vechi prieten
Sau, oriunde.
Cum pot ei să ignore ploaia ?
Pentru că eu voi fi tot aici
Ascultând cum picăturile de apă
Se frâng de acoperiș
De pământ
De urechile câinilor si de cozile pisicilor
De mașina mea cea veche
De sufletul meu.
Voi asculta până se va opri
Sau
Până voi muri.
Voi asculta.
Intrebându-mă
Cât timp intenționează Dumnezeu
Să piardă cu mine.