spărturi zentangle/4

lumină

fremătătoare empatică

deslușind fraternizând vibrând

la suferința celor năpăstuiți-

oscilând viclenind mascând

ademenitoare ambiguă

umbră

fluture 

rătăcitor îmbietor

frământând visând cântând

pe neatinsele țărmuri poetice-

iubind tulburând sclipind

năbădăiosul înflăcăratul

avânt

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

vântul tăios

spulberă nisipul-

sufletele rătăcitoare

duse aiurea

serile-s

din ce în ce mai răcoroase,

oamenii tot mai bățoși.

luceferii

tremură-n sclipiri de ape,

barca e dusă de valuri departe.

luna-și

întoarce fața spre zilele de-nceput ale facerii,

jinduind

după un culcuș cald

în visele noastre.

tinerețea-i departe

corzile vibrează 

la unison

cu extravaganta toamnă

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

fluture 

rătăcitor îmbietor

frământând visând cântând

pe neatinsele țărmuri poetice-

iubind tulburând sclipind

năbădăiosul înflăcăratul

avânt

Curentul te trage,

Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.

Dar e in regula.

Poate nu vei face otita nici acum.

Daca inca ma auzi,

Chiar si la un nivel scazut,

Inseamna ca exist,

Si nu-s doar o voce in mintea ta

Posacă. Nu?

Tragi draperiile să nu vadă vecinii.

Că țipi în perne.

Te ascunzi.

Picături se scurg din chiuvetă

Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.

Azi nu ai speranțe prea mari

Și de aceea nu încerci.

Nu încerci nici să deschizi frigiderul

Pentru că sigur ai uitat ceva.

Ai haine peste tot in incapere,

Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.

Dar nu te obosesti sa le strangi

Ar fi intr-adevar in zadar.

Plantele iti cer apa,

Dar le privesti trista, stii

Ca nu le mai poti uda in seara asta.

Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri

Decat de obicei.

Te separi de oameni, de lucruri, de viata.

Curentul te trage,

Dar inspiri aer toxic

Si e tot ce conteaza.

Totul e in zadar dar bei apa,

Ea te mai retine.

Inca ma auzi,

Chiar de nu exist.

Inca decizi ca e mai bine asa,

Decat sa suporti singuratatea.

Refuzi.

Ce cred eu e ca ai murit demult,

Cand ai lasat fereastra deschisa

Si-ai uitat sa inchizi robinetul.

Poate ma insel, ca de fiecare data.

Dar atunci, de ce ma mai auzi?

Cand e clar ca ai otita.

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

Salut,sunt iarăși eu,

Un tînăr ,,scriitor",

Și-acum cumva îmi vine greu,

Să scriu,dar mă uscam de dor. 

De dorul de a-mi rupe capul,

Să tipăresc un vers firesc,

Să stau și să trântesc dulapul,

Să scot o foaie,și,scriind mă liniștesc. 

Legând în versuri gând cu gând,

Obțin și eu o poezie,

Privesc uimit,înțelegînd,

Că nu e doar cerneală pe hîrtie. 

Cam prost,netalentat,nechibzuit,

Dar uite că mi-a reușit și mie

Chiar dacă  mult nu m-am gândit,

Mi s-a primit să scriu o poezie. 

Nici nu știu cum mi-a reușit,

Probabil,mi-am găsit o muză

Ce m-a susținut,m-a repornit

Și-mi este-n versuri călăuză. 

Știi,îmi trebuia o astfel de relaxare,

Să pot să scriu în liniște , tăcere,

Să mă descarc scriind pe-o simplă foaie,

Să mă înec în satisfacție, plăcere. 

Sunt iarăși,,scriitor"

De ce? că parcă sună a prostie,

Răspuns simplu: mi-a fost dor ,

Mi-a fost dor să scriu o poezie.

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.