Secolul XXI

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )

Doamne dă-mi te rog puterea...

Din genunchi sămă ridic...

Să mă scutur de durerea...

Care trupul mi-a lovit...

Doamne și te rog îmi spune...

Cumsă iert pe toți acei...

Care au lovit în mine...

Cînd eu îi iubeam pe ei...

Doamne eu te rog ma scapă...

De tristețea asta mare...

Fără milă ea îmi sapă...

Răni în suflet și mă doare...

Doamnelasă soarele din cer...

Sufletul să-mi  încălzească...

Frigul a intrat în el...

Gheața vreau să o topească...

Doamne,ia-mi tu inima la tine...

Tare mi-e mila de ea...

Căci degeaba bate înmine...

Dacă no vrea cineva...

A fost frumos ....

Dar scurt ...

Nu a fost sa fie ...

Gresisem eu ...asa a fost sa fie

In viata totu-i trecator...

Si ne va trece... poate...

Eu sunt pe un drum ...

Tu pe alt drum ...

Nimic nu se intoarce....

Esti idealul de barbat ...

Cuminte, educat ...

Te-a atras cindva la mine

Sufletul meu intunecat...

Mi-ai daruit lumina..

 O voi pastra mereu ....

Credeam ca toti barbati-s dobitoci

Acum nu cred la fel....

Desi-s pi-un drum mai greu acum si cu dificultate..

. Te simt aici ... in gind...

La greu cerindu-ti sfatul...

Cind vei vedea acest mesaj ...

De-l vei vedea vreodata...

sa stii .. cu gindul meu ...

Voi fi mereu aproape....

Iti doresc in calea ta ...

Sa ai parte de iubire ....

Sa te iubeasca cineva ....

cum mai iubit pe mine...

Ma-nchin in fata voastră

Iubiți, scumpi profesori

Voi ne-ați fost povață

Flori înflorite în zori

..

Ma-nchin cu plecăciune

Vă mulțumesc o viață

Ne-ați dat înțelepciune

Ne-ați cultivat speranță

...

Iar azi cu ușurință

În lume noi pășim

Cu dor recunoștință

De voi ne amintim

(Pentru profesori gim.Bamut)

Și n-am cerut nimic...

Un pic de fericire....

Și am primit în schimb

Amar și chinuire...

Îmi ceri respect...

Dar nu cred că se poate...

Respectul tau a rămas că o carte....

Pierdut și aruncat pe un raft prăfuit

Îl vei găsi cindva tirziu....

Și îți vei aminti că te-am iubit...

Iar eu voi fi departe...

Din nou voi invia...

Va răsări frumos zimbetul pe fata mea...

Voi radia că soarele de fericire...

Și voi uita pe veci...

De a ta iubire...

Din ochii mamei

Scumpi si dragi, 

O lacrima se scurge...

Mamica mea ,nu lacrima ,

Nu are rost a plinge...

Pasesc prin amintiri zimbind...

Iti multumesc, o viata,

Nu-i om pe lume, pe pamint...

Esti firul de speranta...

Oricum in viata as gresi, 

Eu vreau ertarea ta...

Si cit de strimb nu as pasi

Ma ierti, mamica mea...

Pentu ( Turcanu Svetlana) 

versuri le mele :-)

În speranța infinită, stau și privesc,

Adânc în sufletele devastate,

Cu chin și ură asupra tuturor,

Cu fericirea lor întruchipată,

Râd de haosul mental.

În durerea mea nu mai pot suporta

Perspectiva lor asupra vieții,

Judecată, trădare, neînțelegere.

Cred că sunt un nebun delegat,

Liber printre ei.

Dar dorința mea între chin și ură

E doar iubirea neavută,

Iubirea celor ce m-au făcut,

Iubirea ce-lei care m-a părăsit,

Iubirea oamenilor devastați.

Îmi este dor de clipele frumoase,

Visate în paradisul singurătății,

Lângă prietenul meu veșnic,

Cu chip drăgălaș și afumat,

Afumat de suferința mea.

O vreau pe ea înapoi,

Îi vreau pe ei înapoi,

Nu îmi place ce am ajuns,

Nu îmi place ce am fost,

Doar îmi place ce să fiu.

În agonia haosului meu,

Cu trudă nemuritoare,

Muncind ca să mă nasc

Alături de ei, cu ea.

Dorul meu mă stinge încet,

Culoarea sângelui îmi dă plăcere.

Vino, a mea viață, acum,

Mai târziu va fi prea târziu,

Dispărut, nu voi reveni.

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc²

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

-Te-ai trezit? Acum îți pasă?

-Nu sunt treaz, dar vreau o șansă.

-Puiule,

Șansele sunt infinite.

Inima!

Las-o să profite!

Lasă-ți gândul pentr-o zi!

Și vezi oare cum o fi.

-Mi-a păsat azi de-o furnică.

Se zbătea, murea de frică.

Am salvat-o de la moarte.

M-o fi salvat și ea, poate?

-Poate, poate, te-ai trezit.

Poate, poate, te-ai mințit.

Ascultă aici! fii chibzuit:

De înoți în nepăsare,

Te vei îneca în mare!

Să-ți pese de toate, copile!

Să-ți pese, nu-i obositor.

E vital.

E-nălțător.

-Acum îmi pasă.

Frica, tremurul, suspinul

Gândul, ochii-nlăcrimați

Duce repede destinul,

Într-o bulă, afundați.

De ce trebuie să fiu?

Un războinoc dezarmat,

Într-un loc tare pustiu 

Chiar de mine blestemat.

Pune-ți masca "anti-tu"

Dezinvolt și cu tupeu,

Poate vezi întunecatul

Job al sufletului meu.

Tare, clar și răspicat 

Strigă tare în mulțime,

Că tu ești sacrificat

Și știi doar să ții în tine.

Enervant de anxios

Știi și tu așa că ești,

Dar fără de vreun folos, 

Că tot trebuie să crești.

Judecat vei fi mereu

De ceea ce nu poți fi,

Un om fără Dumnezeu, 

Imun, fără teorii.

te văd așezându-ți pașii ca un acrobat

care merge pe sârmă

mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău

dar nu ți-am spus până acum

de teamă să nu destram vraja

sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus

din același motiv

n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili

și extatici

să dau frâu liber ispitei

inimii

acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg

în dreptul insulei Eea

unde locuia Circe…