Preludiul alienării
Mă trezesc privind adesea
În gol.
E gol tot orașul.
Și m-am plictisit
Să ma trezesc.
Cărțile îmi stau maldăre
Privindu-mă.
Viața lor e singurul lucru viu.
Și m-apasă.
Claxoane și roți fugind prin ploaie
Sunt tot ce auzi când ești gol
Și tu și întreaga existență.
Atunci mă trezesc
Din amintiri, culcându-mă la 3.
Oja neagră,
Demoralizarea și liniștea din mine
Mă apasă.
O carte groasă citită pe jumătate
Încă mă așteaptă.
Doar ea, firește.
Cum îi poți spune unui copil?
Că totu-i gol?
Și strada și viața ta.
Iar copilul nu-i decât reflexia din oglindă
Ce dispare în noapte.
Și mă trezesc la realitate.
Privesc în gol
Tot ce e relevant.
Și apoi doar aștept să se facă 3
Să dorm.
Стихи из этой категории
Nimeni
Cand simți ca vrei sa spui ceva
Te uiți în jur..si te lovește nimenea,
Atunci trebuie sa vorbești cu tine
Dar îți dai seama, ca e tot nimeni.
Încerci sa auzi prin negrul tot
Te strigi pe nume..dar în zadar,
O voce străină ar răspunde parcă
Dar nu înțelegi, o vorbă măcar.
Mai stai o vreme..tu ceva gândești
Dar tot lui nimeni parcă îi vorbești,
Nu ai făcut nimic decat sa aștepți
Și vrei ca nimeni, sa te deștepți?!
Cauți în gânduri să aduci lumină,
Trezirea doar din mintea ta răsare
Cand dai tot negrul la o parte
Si îl faci pe nimeni, tu..să apară.
Tu cu nimeni apoi te așezi
La masa gândurilor ca sa înțelegi
Că cel ce nimeni odată a fost
Ești tu, același cu care azi vorbești.
Vivre la France!
în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee
prin care trecuseră cu gândul poeții antichității
primăvară era veșnică
toate vânturile băteau numai din vest
adunate la un loc
apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii
te făceau să uiți toate necazurile
sub umbra arborilor de tămâie
oameni erau fericiți mai tot timpul
practicau călăritul
întrecerile atletice
dădeau cu zarul
însuși Cronos se oprise acolo
îmbătat de licoarea înțelepciunii
strecurată de Rhea
dar și Orfeu
fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei
născut din Apollo
Anchise
tatăl lui Eneas
Kadmos și Harmonia
Menelau, Ahile sau Patroclus
aproape toată antichitatea
până la Maria de Medici și Marie Antoinette
care au denumit niște câmpuri sterpe
Champs-Élysées
un fel de Axe historique
dintre două gânduri sublime
sărmane Macron
după aproape trei mii de ani
avec toutes vos places de la Concorde
Charles de Gaule
de la Bastille
avec toutes vos sources triomphales
et vos magasins de luxe
s-a terminat visul...
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
Cine?
Cine să-mi spună astăzi mie
Dacă în viața am ales corect?
Iar celor ce mâna mi-au întins
Eu am avut cuvinte de respect?
Cine n-a fost odată mic copil
Căzând pe jos, mergând târâș?
Plângând că nimeni nu-l ajută
Motiv de-a se uita la ei chiorâș?
Cine n-a fost la grădi și la școală
Purtând ghiozdanul plin de cărți?
Iar la final să trecă prin examen
Să poată-n viitor deschide porți?
Cine nu și-a făcut rost pe pământ
Și pentru care a luptat din greu?
Să aibă pentru el și cei apropiați
O pâine albă și-n buzunar un leu?
Cine iubirea n-a încercat s-o afle
Și-n doi să treacă valurile vieții?
Să construiască și copii la masă
Și-n timpul liber o bere cu băieții?
Cine necazuri și eșecuri n-a avut
Și peste care cu greu el a trecut?
Și cât de mulțumit și fericit a fost
C-a izbândit, luptând cum a putut?
Cine nu s-a bucurat de împliniri
Și de prieteni buni, adevărați?
Care să-i stea tot timpu' aproape
Și la nevoie să sară ca niște frați?
Cine n-a fost mințit și înșelat
De cei la care el nu se-aștepta?
Și cât a îndurat pâna-putut uita
Minciuna dovedită și a o accepta?
Cine nu a greșit vreodat' în viață
Cu voie sau obligat de soartă?
Și cine ar putea s-arunce piatra
În cineva care îi spune...mă iartă?
Și cine fericirea o are pe pământ
Și dă ceea ce e de dat Cezarului?
Sigur e omul cel iubit și va primi
Răsplată după faptă..din partea Domnului?
Nimeni
Cand simți ca vrei sa spui ceva
Te uiți în jur..si te lovește nimenea,
Atunci trebuie sa vorbești cu tine
Dar îți dai seama, ca e tot nimeni.
Încerci sa auzi prin negrul tot
Te strigi pe nume..dar în zadar,
O voce străină ar răspunde parcă
Dar nu înțelegi, o vorbă măcar.
Mai stai o vreme..tu ceva gândești
Dar tot lui nimeni parcă îi vorbești,
Nu ai făcut nimic decat sa aștepți
Și vrei ca nimeni, sa te deștepți?!
Cauți în gânduri să aduci lumină,
Trezirea doar din mintea ta răsare
Cand dai tot negrul la o parte
Si îl faci pe nimeni, tu..să apară.
Tu cu nimeni apoi te așezi
La masa gândurilor ca sa înțelegi
Că cel ce nimeni odată a fost
Ești tu, același cu care azi vorbești.
Vivre la France!
în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee
prin care trecuseră cu gândul poeții antichității
primăvară era veșnică
toate vânturile băteau numai din vest
adunate la un loc
apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii
te făceau să uiți toate necazurile
sub umbra arborilor de tămâie
oameni erau fericiți mai tot timpul
practicau călăritul
întrecerile atletice
dădeau cu zarul
însuși Cronos se oprise acolo
îmbătat de licoarea înțelepciunii
strecurată de Rhea
dar și Orfeu
fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei
născut din Apollo
Anchise
tatăl lui Eneas
Kadmos și Harmonia
Menelau, Ahile sau Patroclus
aproape toată antichitatea
până la Maria de Medici și Marie Antoinette
care au denumit niște câmpuri sterpe
Champs-Élysées
un fel de Axe historique
dintre două gânduri sublime
sărmane Macron
după aproape trei mii de ani
avec toutes vos places de la Concorde
Charles de Gaule
de la Bastille
avec toutes vos sources triomphales
et vos magasins de luxe
s-a terminat visul...
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
Cine?
Cine să-mi spună astăzi mie
Dacă în viața am ales corect?
Iar celor ce mâna mi-au întins
Eu am avut cuvinte de respect?
Cine n-a fost odată mic copil
Căzând pe jos, mergând târâș?
Plângând că nimeni nu-l ajută
Motiv de-a se uita la ei chiorâș?
Cine n-a fost la grădi și la școală
Purtând ghiozdanul plin de cărți?
Iar la final să trecă prin examen
Să poată-n viitor deschide porți?
Cine nu și-a făcut rost pe pământ
Și pentru care a luptat din greu?
Să aibă pentru el și cei apropiați
O pâine albă și-n buzunar un leu?
Cine iubirea n-a încercat s-o afle
Și-n doi să treacă valurile vieții?
Să construiască și copii la masă
Și-n timpul liber o bere cu băieții?
Cine necazuri și eșecuri n-a avut
Și peste care cu greu el a trecut?
Și cât de mulțumit și fericit a fost
C-a izbândit, luptând cum a putut?
Cine nu s-a bucurat de împliniri
Și de prieteni buni, adevărați?
Care să-i stea tot timpu' aproape
Și la nevoie să sară ca niște frați?
Cine n-a fost mințit și înșelat
De cei la care el nu se-aștepta?
Și cât a îndurat pâna-putut uita
Minciuna dovedită și a o accepta?
Cine nu a greșit vreodat' în viață
Cu voie sau obligat de soartă?
Și cine ar putea s-arunce piatra
În cineva care îi spune...mă iartă?
Și cine fericirea o are pe pământ
Și dă ceea ce e de dat Cezarului?
Sigur e omul cel iubit și va primi
Răsplată după faptă..din partea Domnului?
Другие стихотворения автора
Estetic
Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,
Făcându-le estetice.
Era frumoasă, cu părul blond, bălai
Scurgându-se în bucle maiestuoase.
Era frumoasă, cu ochii-ațintiți
Pe cărțile din bibliotecă.
Nu avea idee că în mintea mea
Îi pictam defectele,
Personificându-mi-le.
Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,
Pentru a-i observa chipul luminos.
Îi vedeam ochii albaștrii,
Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.
Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile
Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,
Etalându-și rafinitatea și eleganța.
Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.
Dar o vedeam mereu în bibliotecă.
O, dar cât de frumoasă era!
Pentru că nu știa.
Iar eu nu i-am spus.
Nu avea vreo idee,
Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.
Sau că priveam cum lumina se prelingea,
Doar pe ea, evidentiind-o.
Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.
Chiar dacă o voce îmi șoptea…
Chiar dacă niciodată nu mă privea.
Atât de frumoasă era.
Dar habar n-avea.
Doar defecte vedea.
Iar lumina, într-adevăr îi evidenția
Imperfecțiunile.
Și le vedeam.
Și mi se părea mai frumoasă.
Timp
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Am fi zdrobit si orele, secundele,
Macar de am fi stat.
Dar cred ca nu ne-am fi gasit,
Nici-ntr-un trecut indepartat.
Si daca Cronos accepta,
Sa avem un viitor,
Probabil ceasul s-ar oprii,
Din cant nemuritor.
Si s-ar preface-n gugustiuc.
Doar sa ne ocoleasca,
Viata ne este de prisos,
Nu pot sa-ti fiu mireasa.
Chiar daca Cronos ar fi spus:
-Luati, timpul e al vostru!
Dar ce stilou ar lacrima
Pentru un cant, al nostru.
Simboluri peste simbolismuri,
Trec peste ale noastre ape,
Ascunse parca de cuprinsuri,
Peste vise desarte.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Oh…dor sa nu-mi fi fost.
Atat doream defapt.
Dar nu, timpul nu ne accepta.
Si sufletele ne despart,
Intr-o lume eterna.
Atat doream defapt.
Da, Cronos n-ar fi acceptat,
S-avem un viitor.
Chiar ceasul de nu s-ar opri,
Din cant fermecator.
Ar sta plapand in form de sfera,
Doar sa nu ocoleasca,
Momente vii si linistite,
Tot nu ti-as fi mireasa.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Estetic
Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,
Făcându-le estetice.
Era frumoasă, cu părul blond, bălai
Scurgându-se în bucle maiestuoase.
Era frumoasă, cu ochii-ațintiți
Pe cărțile din bibliotecă.
Nu avea idee că în mintea mea
Îi pictam defectele,
Personificându-mi-le.
Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,
Pentru a-i observa chipul luminos.
Îi vedeam ochii albaștrii,
Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.
Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile
Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,
Etalându-și rafinitatea și eleganța.
Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.
Dar o vedeam mereu în bibliotecă.
O, dar cât de frumoasă era!
Pentru că nu știa.
Iar eu nu i-am spus.
Nu avea vreo idee,
Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.
Sau că priveam cum lumina se prelingea,
Doar pe ea, evidentiind-o.
Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.
Chiar dacă o voce îmi șoptea…
Chiar dacă niciodată nu mă privea.
Atât de frumoasă era.
Dar habar n-avea.
Doar defecte vedea.
Iar lumina, într-adevăr îi evidenția
Imperfecțiunile.
Și le vedeam.
Și mi se părea mai frumoasă.
Timp
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Am fi zdrobit si orele, secundele,
Macar de am fi stat.
Dar cred ca nu ne-am fi gasit,
Nici-ntr-un trecut indepartat.
Si daca Cronos accepta,
Sa avem un viitor,
Probabil ceasul s-ar oprii,
Din cant nemuritor.
Si s-ar preface-n gugustiuc.
Doar sa ne ocoleasca,
Viata ne este de prisos,
Nu pot sa-ti fiu mireasa.
Chiar daca Cronos ar fi spus:
-Luati, timpul e al vostru!
Dar ce stilou ar lacrima
Pentru un cant, al nostru.
Simboluri peste simbolismuri,
Trec peste ale noastre ape,
Ascunse parca de cuprinsuri,
Peste vise desarte.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Oh…dor sa nu-mi fi fost.
Atat doream defapt.
Dar nu, timpul nu ne accepta.
Si sufletele ne despart,
Intr-o lume eterna.
Atat doream defapt.
Da, Cronos n-ar fi acceptat,
S-avem un viitor.
Chiar ceasul de nu s-ar opri,
Din cant fermecator.
Ar sta plapand in form de sfera,
Doar sa nu ocoleasca,
Momente vii si linistite,
Tot nu ti-as fi mireasa.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Estetic
Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,
Făcându-le estetice.
Era frumoasă, cu părul blond, bălai
Scurgându-se în bucle maiestuoase.
Era frumoasă, cu ochii-ațintiți
Pe cărțile din bibliotecă.
Nu avea idee că în mintea mea
Îi pictam defectele,
Personificându-mi-le.
Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,
Pentru a-i observa chipul luminos.
Îi vedeam ochii albaștrii,
Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.
Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile
Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,
Etalându-și rafinitatea și eleganța.
Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.
Dar o vedeam mereu în bibliotecă.
O, dar cât de frumoasă era!
Pentru că nu știa.
Iar eu nu i-am spus.
Nu avea vreo idee,
Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.
Sau că priveam cum lumina se prelingea,
Doar pe ea, evidentiind-o.
Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.
Chiar dacă o voce îmi șoptea…
Chiar dacă niciodată nu mă privea.
Atât de frumoasă era.
Dar habar n-avea.
Doar defecte vedea.
Iar lumina, într-adevăr îi evidenția
Imperfecțiunile.
Și le vedeam.
Și mi se părea mai frumoasă.
Timp
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Am fi zdrobit si orele, secundele,
Macar de am fi stat.
Dar cred ca nu ne-am fi gasit,
Nici-ntr-un trecut indepartat.
Si daca Cronos accepta,
Sa avem un viitor,
Probabil ceasul s-ar oprii,
Din cant nemuritor.
Si s-ar preface-n gugustiuc.
Doar sa ne ocoleasca,
Viata ne este de prisos,
Nu pot sa-ti fiu mireasa.
Chiar daca Cronos ar fi spus:
-Luati, timpul e al vostru!
Dar ce stilou ar lacrima
Pentru un cant, al nostru.
Simboluri peste simbolismuri,
Trec peste ale noastre ape,
Ascunse parca de cuprinsuri,
Peste vise desarte.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Oh…dor sa nu-mi fi fost.
Atat doream defapt.
Dar nu, timpul nu ne accepta.
Si sufletele ne despart,
Intr-o lume eterna.
Atat doream defapt.
Da, Cronos n-ar fi acceptat,
S-avem un viitor.
Chiar ceasul de nu s-ar opri,
Din cant fermecator.
Ar sta plapand in form de sfera,
Doar sa nu ocoleasca,
Momente vii si linistite,
Tot nu ti-as fi mireasa.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.