Preludiul alienării
Mă trezesc privind adesea
În gol.
E gol tot orașul.
Și m-am plictisit
Să ma trezesc.
Cărțile îmi stau maldăre
Privindu-mă.
Viața lor e singurul lucru viu.
Și m-apasă.
Claxoane și roți fugind prin ploaie
Sunt tot ce auzi când ești gol
Și tu și întreaga existență.
Atunci mă trezesc
Din amintiri, culcându-mă la 3.
Oja neagră,
Demoralizarea și liniștea din mine
Mă apasă.
O carte groasă citită pe jumătate
Încă mă așteaptă.
Doar ea, firește.
Cum îi poți spune unui copil?
Că totu-i gol?
Și strada și viața ta.
Iar copilul nu-i decât reflexia din oglindă
Ce dispare în noapte.
Și mă trezesc la realitate.
Privesc în gol
Tot ce e relevant.
Și apoi doar aștept să se facă 3
Să dorm.
Стихи из этой категории
Secolul XXI
Am in suflet... doar durere ce mā apasa neîncetat
În lumea asta nui tacere, toti striga....dar pentru ce? Toti au uitat....
În jur doar oameni falsi, vorbind de omenie....
Fãra sa-si dea seama ca-s plini de viclenie...
Toti sunt ideali si vor sa fie bine
Vind alcool tigari nu se gindesc la tineri
Asa e veata, asa a fost mereu
Suspine-n suflet, plinsete la greu....
Asa sunt oamenii, asa sunt si eu...
As vrea sa schimb, insa imi e greu
Merg la biserica, la Dumnezeu acasa
Pina si acolo treb"sa achiti o taxa
O, ce mai veata , in prezent traim
Oare in iad cind o sa venim
Va fi mai crud?!mai rau oare se poate?!
De cit sa omoare mama , copilul ce il poarta...
conversații tăcute /1
conversații tăcute -
sub seninătatea năbădăioasă
a lunii,
estompează lumina tremurătoare
a felinarelor;
amărăciuni și întristări
sunt luate de sunetele blânde
ale unui flaut,
duse hăt-departe,
până la picioarele din piatră
ale anticelor
temple.
Simt
Simt cum dăruiesc energie
Unor oameni fără orizont
Lăsând în urmă durere
Unde sângele mi fierbe
Ca încerc la infinit
Și nimeni nu mă înțelege
Ca de fapt
Mă doare inima
De frigul impus (asupra lor)
Care te aruncă ca o puternică furtuna
Intr un abis de sentimente obscure
Simt cum fac țepe în vene
Și doar pot să privesc..
Câtă durere există în lume.
conversații tăcute/3
monologuri la
bifurcația străzilor;
pinteni din aur,
sceptre cu pietre prețioase,
buzdugane din argint
sunt pierdute prin verdele strălucitor
al mătăsii.
timpul
aniversează uitarea,
comemorează sfârșitul
de secol.
nimeni nu-i întristat de
ofilirea crinilor,
cineva
oftează numai
după
stele.
Ceasul de Har
Din catedra de peste nori
Dumnezeu privește prin catalog
Așteaptă elevii, ei tot întârzie
În lumea mare pertrec ei azi
Ei cer note mari și bunătate
Dar fac absențe și răutate
Nu vor să asculte de bunul profesor
Ascultă doar de pornirile inimilor.
El privește ceasul său de har
Se închide curând poarta mântuiri
Puțin mai amână judecata dreaptă
Pentru toți fii nelegiuirii.
-Am suferit destul să văd
Degradarea creației mele scumpe
Virusul neascultări creează prăpăd
Milioane de suflete pierdute în nepăsare.
-Eu v-am iubit pe toți la fel
De ce ați ales voi altfel ?
Am risipit atâta har pe voi
Și nu ați devenit oameni noi.
-Acum însă, voi veți da socoteală
Pentru fiecare nedreptate de odinioară
Veți primi răsplata întreagă
Risipit ați și ultimul gram de milă
Toată viața mi-ați respins bunătatea divină
Și Ma-ți tratat încă și cu silă.
Secolul XXI
Am in suflet... doar durere ce mā apasa neîncetat
În lumea asta nui tacere, toti striga....dar pentru ce? Toti au uitat....
În jur doar oameni falsi, vorbind de omenie....
Fãra sa-si dea seama ca-s plini de viclenie...
Toti sunt ideali si vor sa fie bine
Vind alcool tigari nu se gindesc la tineri
Asa e veata, asa a fost mereu
Suspine-n suflet, plinsete la greu....
Asa sunt oamenii, asa sunt si eu...
As vrea sa schimb, insa imi e greu
Merg la biserica, la Dumnezeu acasa
Pina si acolo treb"sa achiti o taxa
O, ce mai veata , in prezent traim
Oare in iad cind o sa venim
Va fi mai crud?!mai rau oare se poate?!
De cit sa omoare mama , copilul ce il poarta...
conversații tăcute /1
conversații tăcute -
sub seninătatea năbădăioasă
a lunii,
estompează lumina tremurătoare
a felinarelor;
amărăciuni și întristări
sunt luate de sunetele blânde
ale unui flaut,
duse hăt-departe,
până la picioarele din piatră
ale anticelor
temple.
Simt
Simt cum dăruiesc energie
Unor oameni fără orizont
Lăsând în urmă durere
Unde sângele mi fierbe
Ca încerc la infinit
Și nimeni nu mă înțelege
Ca de fapt
Mă doare inima
De frigul impus (asupra lor)
Care te aruncă ca o puternică furtuna
Intr un abis de sentimente obscure
Simt cum fac țepe în vene
Și doar pot să privesc..
Câtă durere există în lume.
conversații tăcute/3
monologuri la
bifurcația străzilor;
pinteni din aur,
sceptre cu pietre prețioase,
buzdugane din argint
sunt pierdute prin verdele strălucitor
al mătăsii.
timpul
aniversează uitarea,
comemorează sfârșitul
de secol.
nimeni nu-i întristat de
ofilirea crinilor,
cineva
oftează numai
după
stele.
Ceasul de Har
Din catedra de peste nori
Dumnezeu privește prin catalog
Așteaptă elevii, ei tot întârzie
În lumea mare pertrec ei azi
Ei cer note mari și bunătate
Dar fac absențe și răutate
Nu vor să asculte de bunul profesor
Ascultă doar de pornirile inimilor.
El privește ceasul său de har
Se închide curând poarta mântuiri
Puțin mai amână judecata dreaptă
Pentru toți fii nelegiuirii.
-Am suferit destul să văd
Degradarea creației mele scumpe
Virusul neascultări creează prăpăd
Milioane de suflete pierdute în nepăsare.
-Eu v-am iubit pe toți la fel
De ce ați ales voi altfel ?
Am risipit atâta har pe voi
Și nu ați devenit oameni noi.
-Acum însă, voi veți da socoteală
Pentru fiecare nedreptate de odinioară
Veți primi răsplata întreagă
Risipit ați și ultimul gram de milă
Toată viața mi-ați respins bunătatea divină
Și Ma-ți tratat încă și cu silă.
Другие стихотворения автора
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Estetic
Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,
Făcându-le estetice.
Era frumoasă, cu părul blond, bălai
Scurgându-se în bucle maiestuoase.
Era frumoasă, cu ochii-ațintiți
Pe cărțile din bibliotecă.
Nu avea idee că în mintea mea
Îi pictam defectele,
Personificându-mi-le.
Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,
Pentru a-i observa chipul luminos.
Îi vedeam ochii albaștrii,
Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.
Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile
Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,
Etalându-și rafinitatea și eleganța.
Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.
Dar o vedeam mereu în bibliotecă.
O, dar cât de frumoasă era!
Pentru că nu știa.
Iar eu nu i-am spus.
Nu avea vreo idee,
Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.
Sau că priveam cum lumina se prelingea,
Doar pe ea, evidentiind-o.
Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.
Chiar dacă o voce îmi șoptea…
Chiar dacă niciodată nu mă privea.
Atât de frumoasă era.
Dar habar n-avea.
Doar defecte vedea.
Iar lumina, într-adevăr îi evidenția
Imperfecțiunile.
Și le vedeam.
Și mi se părea mai frumoasă.
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Timp
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Am fi zdrobit si orele, secundele,
Macar de am fi stat.
Dar cred ca nu ne-am fi gasit,
Nici-ntr-un trecut indepartat.
Si daca Cronos accepta,
Sa avem un viitor,
Probabil ceasul s-ar oprii,
Din cant nemuritor.
Si s-ar preface-n gugustiuc.
Doar sa ne ocoleasca,
Viata ne este de prisos,
Nu pot sa-ti fiu mireasa.
Chiar daca Cronos ar fi spus:
-Luati, timpul e al vostru!
Dar ce stilou ar lacrima
Pentru un cant, al nostru.
Simboluri peste simbolismuri,
Trec peste ale noastre ape,
Ascunse parca de cuprinsuri,
Peste vise desarte.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Oh…dor sa nu-mi fi fost.
Atat doream defapt.
Dar nu, timpul nu ne accepta.
Si sufletele ne despart,
Intr-o lume eterna.
Atat doream defapt.
Da, Cronos n-ar fi acceptat,
S-avem un viitor.
Chiar ceasul de nu s-ar opri,
Din cant fermecator.
Ar sta plapand in form de sfera,
Doar sa nu ocoleasca,
Momente vii si linistite,
Tot nu ti-as fi mireasa.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Estetic
Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,
Făcându-le estetice.
Era frumoasă, cu părul blond, bălai
Scurgându-se în bucle maiestuoase.
Era frumoasă, cu ochii-ațintiți
Pe cărțile din bibliotecă.
Nu avea idee că în mintea mea
Îi pictam defectele,
Personificându-mi-le.
Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,
Pentru a-i observa chipul luminos.
Îi vedeam ochii albaștrii,
Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.
Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile
Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,
Etalându-și rafinitatea și eleganța.
Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.
Dar o vedeam mereu în bibliotecă.
O, dar cât de frumoasă era!
Pentru că nu știa.
Iar eu nu i-am spus.
Nu avea vreo idee,
Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.
Sau că priveam cum lumina se prelingea,
Doar pe ea, evidentiind-o.
Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.
Chiar dacă o voce îmi șoptea…
Chiar dacă niciodată nu mă privea.
Atât de frumoasă era.
Dar habar n-avea.
Doar defecte vedea.
Iar lumina, într-adevăr îi evidenția
Imperfecțiunile.
Și le vedeam.
Și mi se părea mai frumoasă.
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Timp
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Am fi zdrobit si orele, secundele,
Macar de am fi stat.
Dar cred ca nu ne-am fi gasit,
Nici-ntr-un trecut indepartat.
Si daca Cronos accepta,
Sa avem un viitor,
Probabil ceasul s-ar oprii,
Din cant nemuritor.
Si s-ar preface-n gugustiuc.
Doar sa ne ocoleasca,
Viata ne este de prisos,
Nu pot sa-ti fiu mireasa.
Chiar daca Cronos ar fi spus:
-Luati, timpul e al vostru!
Dar ce stilou ar lacrima
Pentru un cant, al nostru.
Simboluri peste simbolismuri,
Trec peste ale noastre ape,
Ascunse parca de cuprinsuri,
Peste vise desarte.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Oh…dor sa nu-mi fi fost.
Atat doream defapt.
Dar nu, timpul nu ne accepta.
Si sufletele ne despart,
Intr-o lume eterna.
Atat doream defapt.
Da, Cronos n-ar fi acceptat,
S-avem un viitor.
Chiar ceasul de nu s-ar opri,
Din cant fermecator.
Ar sta plapand in form de sfera,
Doar sa nu ocoleasca,
Momente vii si linistite,
Tot nu ti-as fi mireasa.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Voci străine
Curentul te trage,
Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.
Dar e in regula.
Poate nu vei face otita nici acum.
Daca inca ma auzi,
Chiar si la un nivel scazut,
Inseamna ca exist,
Si nu-s doar o voce in mintea ta
Posacă. Nu?
Tragi draperiile să nu vadă vecinii.
Că țipi în perne.
Te ascunzi.
Picături se scurg din chiuvetă
Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.
Azi nu ai speranțe prea mari
Și de aceea nu încerci.
Nu încerci nici să deschizi frigiderul
Pentru că sigur ai uitat ceva.
Ai haine peste tot in incapere,
Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.
Dar nu te obosesti sa le strangi
Ar fi intr-adevar in zadar.
Plantele iti cer apa,
Dar le privesti trista, stii
Ca nu le mai poti uda in seara asta.
Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri
Decat de obicei.
Te separi de oameni, de lucruri, de viata.
Curentul te trage,
Dar inspiri aer toxic
Si e tot ce conteaza.
Totul e in zadar dar bei apa,
Ea te mai retine.
Inca ma auzi,
Chiar de nu exist.
Inca decizi ca e mai bine asa,
Decat sa suporti singuratatea.
Refuzi.
Ce cred eu e ca ai murit demult,
Cand ai lasat fereastra deschisa
Si-ai uitat sa inchizi robinetul.
Poate ma insel, ca de fiecare data.
Dar atunci, de ce ma mai auzi?
Cand e clar ca ai otita.
Estetic
Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,
Făcându-le estetice.
Era frumoasă, cu părul blond, bălai
Scurgându-se în bucle maiestuoase.
Era frumoasă, cu ochii-ațintiți
Pe cărțile din bibliotecă.
Nu avea idee că în mintea mea
Îi pictam defectele,
Personificându-mi-le.
Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,
Pentru a-i observa chipul luminos.
Îi vedeam ochii albaștrii,
Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.
Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile
Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,
Etalându-și rafinitatea și eleganța.
Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.
Dar o vedeam mereu în bibliotecă.
O, dar cât de frumoasă era!
Pentru că nu știa.
Iar eu nu i-am spus.
Nu avea vreo idee,
Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.
Sau că priveam cum lumina se prelingea,
Doar pe ea, evidentiind-o.
Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.
Chiar dacă o voce îmi șoptea…
Chiar dacă niciodată nu mă privea.
Atât de frumoasă era.
Dar habar n-avea.
Doar defecte vedea.
Iar lumina, într-adevăr îi evidenția
Imperfecțiunile.
Și le vedeam.
Și mi se părea mai frumoasă.