Preludiul alienării

Dragul meu Ștefan, ce minunată-i calea ta

În Colchester Essex, cariera ai creat

Cu forță și convingere, visul tău ai atins

Și visele tale acum s-au împlinit.

Ca un far în noapte, strălucești cu mândrie

Prin munca ta și perseverența-ți fără părăsire

În inima mea ești o stea ce mereu strălucește,

Iar realizările tale mă umplu de bucurie și încântare.

Sper că fiecare zi să-ți aducă biruințe noi,

Și ca drumul tău să fie plin de fericiri și izbânzi apoi.

Iubirea mea te va purta mereu în gând,

Chiar dac-a ta cale poate fi departe sau anevoioasă când.

Oare cum e când îți pierzi demnitatea
Când depinzi de mâna celorlalți
Tremuri într-una fără pauză
Și nici voința nu ți-o poți exprima

Te uiți cu adâncime în ochii celorlalți
Sperând că poate le poți sufla durerea ta
Totul e în van și fără reușită
O clipă de liniște e tot ce îți dorești.

Am încercat tremurul să ți-l opresc
N-am reușit și încă regret
Tot ce-ți doresc e numai calm
Și liniștea să ți-o găsești. 

Ma chinui de ceva timp,viata imi da de gandit

Daca totul mai are rost sau va merge pentru totdeauna prost

Zambesc,dar mintea imi rasuna 

Nu e ceea ce pare,sufletu imi plange de durere in continuare

Fericirea n-o gasesc,a disparut din nou si incep sa obosesc

Cand se va termina oare?

Aceasta ceata densa in zare

Negrul nor de deasupra mea 

Sper ca va pleca

Si regele ceresc din noua va aparea pe strada mea

Nici macar nu pot explica,cat ma doare inima

Sufletul meu de fericire a secat 

De cand m-am nascut a fost spintecat

Inchizand ochii ma gandesc

Oare daca o sa ma odihnesc 

Va fi somn pasnic sau tulburat?

Dac o sa mor macar a meritat 

Daca nu eu,macar cei din jur,cei la care tin

Sa aiba un somn lin

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…

In noaptea adâncă

Un înger negru coboară,soptindu-mi:

Tu știi?,timpul zboară...

Și pleoapa-mi se zbate,

Tresar-al meu suflet,

M-agat de lumina vieții,

Cu sete aștept a dimineții speranța,

Mi-e frig și mi-e frica,

A morții aripa in zare se-arata,

Pun mantia speranței pe mine,

Mi-e bine,mi-e bine,

Acuș răsăritul iar vine

Si-alung-a apusului neagra pata..

Stau și îți spun ale mele gânduri,

Dar totu’ parcă-i în zadar...

Iar tu, în loc să spui ceva,

Doar amplifici cu tăcerea ta.

Stau cu gândul neîncetat,

Că poate iubirea ta s-a evaporat...

Dar totuși sper să mă fi înșelat,

Pentru că ar fi o durere de nesuportat.

Pare că ești neinteresat...

Dar dacă totu-i în mintea mea?

Tu îmi spui că mă iubești,

Iar eu cred că mă amăgești.

Acum spune tu...

Așa-i sau nu?

Doar nu mă lăsa să mă scufund

În gânduri care dor mult.

Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,

Făcându-le estetice.

Era frumoasă, cu părul blond, bălai

Scurgându-se în bucle maiestuoase.

Era frumoasă, cu ochii-ațintiți

Pe cărțile din bibliotecă.

Nu avea idee că în mintea mea

Îi pictam defectele,

Personificându-mi-le.

Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,

Pentru a-i observa chipul luminos.

Îi vedeam ochii albaștrii,

Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.

Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile

Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,

Etalându-și rafinitatea și eleganța.

Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.

Dar o vedeam mereu în bibliotecă.

O, dar cât de frumoasă era!

Pentru că nu știa.

Iar eu nu i-am spus.

Nu avea vreo idee,

Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.

Sau că priveam cum lumina se prelingea,

Doar pe ea, evidentiind-o.

Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.

Chiar dacă o voce îmi șoptea…

Chiar dacă niciodată nu mă privea.

Atât de frumoasă era.

Dar habar n-avea.

Doar defecte vedea.

Iar lumina, într-adevăr îi evidenția

Imperfecțiunile.

Și le vedeam.

Și mi se părea mai frumoasă.

Luna doarme pe cerul adâncit

Vântul iernii însfârșit s-a potolit.

Dar ciorile zboară în abisul poticnit,

Și lumea se poate să se fi sfârșit.

Zăpada  în Martie mă cheamă,

Ca pe o prințesă de aramă.

Curgându-i roade din ochii plini de teamă,

Rămânând veșnic un tablou în ramă.

Brusc, viscolul începe să distrugă,

Suflete ce n-au mai încetat să fugă.

Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,

Crezând că se face ziuă…

Ce nătângă!

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Am fi zdrobit si orele, secundele,

Macar de am fi stat.

Dar cred ca nu ne-am fi gasit,

Nici-ntr-un trecut indepartat.

Si daca Cronos accepta,

Sa avem un viitor,

Probabil ceasul s-ar oprii,

Din cant nemuritor.

Si s-ar preface-n gugustiuc.

Doar sa ne ocoleasca,

Viata ne este de prisos,

Nu pot sa-ti fiu mireasa.

Chiar daca Cronos ar fi spus:

-Luati, timpul e al vostru!

Dar ce stilou ar lacrima

Pentru un cant, al nostru.

Simboluri peste simbolismuri,

Trec peste ale noastre ape,

Ascunse parca de cuprinsuri,

Peste vise desarte.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Oh…dor sa nu-mi fi fost.

Atat doream defapt.

Dar nu, timpul nu ne accepta.

Si sufletele ne despart,

Intr-o lume eterna.

Atat doream defapt.

Da, Cronos n-ar fi acceptat,

S-avem un viitor.

Chiar ceasul de nu s-ar opri,

Din cant fermecator.

Ar sta plapand in form de sfera,

Doar sa nu ocoleasca,

Momente vii si linistite,

Tot nu ti-as fi mireasa.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Curentul te trage,

Ai uitat sa inchizi geamul asta seara.

Dar e in regula.

Poate nu vei face otita nici acum.

Daca inca ma auzi,

Chiar si la un nivel scazut,

Inseamna ca exist,

Si nu-s doar o voce in mintea ta

Posacă. Nu?

Tragi draperiile să nu vadă vecinii.

Că țipi în perne.

Te ascunzi.

Picături se scurg din chiuvetă

Și știi c-ai uitat să închizi robinetul.

Azi nu ai speranțe prea mari

Și de aceea nu încerci.

Nu încerci nici să deschizi frigiderul

Pentru că sigur ai uitat ceva.

Ai haine peste tot in incapere,

Pe pat, pe masa chiar si pe pervaz.

Dar nu te obosesti sa le strangi

Ar fi intr-adevar in zadar.

Plantele iti cer apa,

Dar le privesti trista, stii

Ca nu le mai poti uda in seara asta.

Vremea trece, si ochii-ti sunt mai gri

Decat de obicei.

Te separi de oameni, de lucruri, de viata.

Curentul te trage,

Dar inspiri aer toxic

Si e tot ce conteaza.

Totul e in zadar dar bei apa,

Ea te mai retine.

Inca ma auzi,

Chiar de nu exist.

Inca decizi ca e mai bine asa,

Decat sa suporti singuratatea.

Refuzi.

Ce cred eu e ca ai murit demult,

Cand ai lasat fereastra deschisa

Si-ai uitat sa inchizi robinetul.

Poate ma insel, ca de fiecare data.

Dar atunci, de ce ma mai auzi?

Cand e clar ca ai otita.

Lumina cădea peste imperfecțiunile ei,

Făcându-le estetice.

Era frumoasă, cu părul blond, bălai

Scurgându-se în bucle maiestuoase.

Era frumoasă, cu ochii-ațintiți

Pe cărțile din bibliotecă.

Nu avea idee că în mintea mea

Îi pictam defectele,

Personificându-mi-le.

Era frumoasă atunci când se întorcea ocazional,

Pentru a-i observa chipul luminos.

Îi vedeam ochii albaștrii,

Ce se zbăteau dintr-un loc în altul.

Era frumoasă, fiindcă își întindea mâinile

Pentru a prinde cartea de pe ultimul raft,

Etalându-și rafinitatea și eleganța.

Era frumoasă, pentru că nu avea ochi pentru mine.

Dar o vedeam mereu în bibliotecă.

O, dar cât de frumoasă era!

Pentru că nu știa.

Iar eu nu i-am spus.

Nu avea vreo idee,

Că scriam despre ea, în aceeași încăpere.

Sau că priveam cum lumina se prelingea,

Doar pe ea, evidentiind-o.

Era atât de frumoasă încât credeam că-i tablou și nu puteam să n-o privesc.

Chiar dacă o voce îmi șoptea…

Chiar dacă niciodată nu mă privea.

Atât de frumoasă era.

Dar habar n-avea.

Doar defecte vedea.

Iar lumina, într-adevăr îi evidenția

Imperfecțiunile.

Și le vedeam.

Și mi se părea mai frumoasă.

Luna doarme pe cerul adâncit

Vântul iernii însfârșit s-a potolit.

Dar ciorile zboară în abisul poticnit,

Și lumea se poate să se fi sfârșit.

Zăpada  în Martie mă cheamă,

Ca pe o prințesă de aramă.

Curgându-i roade din ochii plini de teamă,

Rămânând veșnic un tablou în ramă.

Brusc, viscolul începe să distrugă,

Suflete ce n-au mai încetat să fugă.

Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,

Crezând că se face ziuă…

Ce nătângă!